Ȋn iubirea şi ura noastră se definesc graniţele frumosului.
Ion Vlasiu- ‘ O singură iubire’
Asculta mai multe audio Muzica
marți, 7 septembrie 2010
Porţelan.sau puf de păpădie.
A început cu zâmbetul tău anodin. Atunci ai ştiut că trebuie să mă salvezi. Nu ţi-am cerut asta nicio clipă, nu sunt suficient de egoistă, eram conştientă că îndată ce o să încerci să intri în contact cu sufletul meu, va fi imposibil să ieşi din labirintul ăsta de emoţii, din cercul ăsta vicios care-ti mistuie întreaga fiinţă, până când, în final, o macină în totalitate. Am încercat, ţi-am spus de atâtea ori... în zadar. Ştiu, e inutilă orice încercare de amestecare între tine şi instinctele tale.
Sufletul meu a avut o ultimă zvâcnire, un ultim strigăt după ajutor. N-am putut să-l controlez. La fel cum nu am putut să-i controlez traiectoria. Şi tu l-ai aşteptat senin,fericit, nu te-ai ferit din faţa lui.
A continuat cu vocea ta, urmată de râsul meu. a continuat cu momentul meu de slăbiciune. a continuat cu mine pierzându-mi raţiunea. cu mine atipică. cu mine care îţi deschide larg poarta spre adâncul fiinţei ei.
A continuat cu fumul de ţigară din părul meu. cu mirosul pielii tale. cu degetele tale pierzându-se în părul meu. cu degetele mele pierzându-se în palma ta. Cu miliarde de zâmbete. cu milioane de îmbrăţişări. cu mii de râsete. cu sute de fotografii. cu zeci de jocuri.
A continuat cu noi fugind la munte .cu noi stând întinşi pe iarba deasă, fără să ne ştie timpul. cu noi privindu-ne ore întregi în ploaie. cu noi treziţi brusc de un tunet. cu noi fugind în ploaie. cu noi fugind de ploaie. cu noi fugind spre nicăieri.
A continuat cu petale de lalele intrând pe geamul meu şi aşternându-se uşor pe birou. cu ploi din petale de lalele pe perna mea în dimineţile reci de iarnă. cu fulgi de zăpadă intrând pe geamul meu şi strălucind în cafeaua de pe birou. cu fulgi de zăpadă căzând pe nasul şi pe buzele mele. cu braţele tale cuprinzându-mă şi rotindu-mă în cercuri perfecte. cu tot frigul din corpul şi inima mea dispărând ca prin miracol.
A continuat cu marea izbindu-se pătimaş de stânci. cu buzele tale cu gust sărat. cu fire de nisip pierdute între pagini de cărţi. cu ceai cald în fiecare seară. cu haine cu miros de brad. cu promisiunea ta că putem avea tot. cu promisiunea ta că putem înfrunta irealizabilul. că putem avea iarnă vara. că putem avea vară iarna.
A continuat cu noi trăind copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătrâneţea. şi apoi iar. în ordinea pe care o vroiam. cu noi jucându-ne cu regulile societăţii. cu noi modelându-le după bunul nostru plac. cu noi înfruntând scufundarea într-o societate bolnavă, la clădirea căreia nu am contribuit.
A continuat cu noi fiind fericiţi.
Mi-e teamă. mi-e teamă că dorinţa ta de a mă face fericită o să te epuizeze. eşti aşa de ocupat să mă iubeşti, încât uiţi de tine. şi cel mai mult mă sperie gândul că o să vină o zi în care totul o să se termine. o să vină o zi în care nu o să mai ai ce să-mi dai. o să vină o zi în care sufletul o să-ţi fie consumat. o zi în care o să plec şi nu o să poţi să mă opreşti.
Mi-e teamă pentru că sunt fericită.
joi, 29 iulie 2010
mă sufocam ca-ntr-o apă pe care nu poţi s-o cuprinzi cu braţele.
Mihail Drumeş – Invitaţia la vals
Asculta mai multe audio Muzica
bărbaţilor din viaţa mea.
Nu e o postare pe care să îţi recomand să o citeşti, în cazul în care e prima mea creaţie pe care o vezi,aşa încât te-aş ruga să citeşti din urmă. Ȋmi cer scuze pentru ea, nu vreau să jignesc pe nimeni,nu vreau să stârnesc ură.doar că trebuia să scot afară din mine toate sentimentele astea care îmi blocau fiinţa.
O să încep cu tine, pentru că,dintr-un motiv sau altul, erai prezent in viaţa mea când am făcut acest blog.şi presupun că ar trebui să-ţi mulţumesc pentru asta, deşi nu cred că ai avut un merit prea mare.mi-ai stârnit sentimente polare , de care aveam nevoie ca să scriu.normal, apoi te-ai retras,dar tot îţi rămân recunoscătoare. Ai apărut tu şi sentimentele mele au început să jongleze.ţi-am construit un altar, te-am dezumanizat, te-am situat la nivelul zeilor.pe scurt,te-am iubit.te-am iubit prea mult, e adevărul.a fost prea mult pentru cât pot să duc, prea mult pentru cât îmi permit mie să duc.şi ştii care e problema?că nu pot să îţi găsesc nicio vină, nu pot să te crucific pentru nimic.nu m-ai rănit, nu m-ai dezamăgit, nu te-ai ascuns.din cauza asta ai fost refugiul perfect, pentru că nu ai existat.singura ta greşeală a fost că ai coborât la nivelul muritorilor. Nu,tu să nu îndrăzneşti să te victimizezi acum.tu eşti cel mai laş.ţineam la tine,înţelegi?doar că nu aşa cum ţi-ai dorit tu, aşa încât ai ales să fugi.trebuia să lupţi.trebuia să-mi arăţi că merită.nu aveam nevoie de dovezi de moralitate,de dovezi de iubire si sacrificiu suprem.aveam nevoie de o luptă.aveam nevoie să simt că sângele încă îmi mai pulsează. Dragul meu, tu nici măcar nu ştii cine eşti.te definesc cei din jur.îţi faci modele din ei, îi urmezi orbeşte, şi uiţi cum eşti.uiţi ce simţi tu.uiţi că ai dreptul să fii tu, nu o copie a prietenilor care au succes.uiţi că nimeni nu are dreptul să te modeleze după bunul plac. Şi tu ce faci?ce vrei?ştii ce vrei?pentru că pe mine m-ai pierdut,iubitule.eu am obosit.te apropii şi apoi te ascunzi iar.eşti aici, e bine, şi brusc dispari.apoi apari iar, şi povestea se repetă.uit până şi cine eşti.tu mai ştii?tu nu te-ai pierdut în atâtea personalităţi?ţi-e frică?e în regulă să-ţi fie frică.e în regulă să gândeşti.doar că eu nu mai pot să ţin pasul cu tine.nu mai vreau. Cât despre tine,îmi pare rău să o spun, dar eşti înduioşător.şi ţin să te anunţ că “înduioşător” este un sinonim al cuvântului “patetic”.ai avut atâta timp să lupţi, ai avut atâta timp să schimbi ceva.nu ai făcut nimic.şi acum vii şi tu cu texte menite să arate sacrificiul suprem,prin care spui că o să dispari, până când o să îţi faci ordine în viaţă.doar că uiţi ce spui, şi nu te retragi.nu realizezi că a venit momentul să te retragi. La polul opus te situezi tu.eşti speriat.eşti prea speriat,aşa că fugi din prima clipă. Ȋn mintea ta ce era?ţie de ce ţi-e frică să arăţi ce eşti, de ce ţi-e frică să arăţi ce poţi?de ce îţi iei masca asta de om nefericit,blestemat de viaţă?de ce nu ne arăţi adevărata ta valoare?de ce nu vrei să realizezi că ai potenţial?din acelaşi motiv din care ai pierdut şi fericirea.pentru că preferi să urmezi turma,să te iei după ei, ca nu cumva să rămâi singur.
Nu te bucura,să nu crezi că ai scăpat.pentru că dintre toţi,tu eşti cel mai laş.tu eşti cel care m-a distrus cel mai mult.eşti aşa de laş, încât ţi-a fost frică şi să încerci să mă cunoşti.nu ai fost in stare nici măcar să deschizi ochii,să vezi cât de mult tânjeam după atenţia ta.cât de mult tânjeam după o apreciere, cât de mult tânjeam după puţină afecţiune.habar nu ai ce ai pierdut.nu conştientizezi,nu?nu conştientizezi că nu ne mai putem întoarce.nu conştientizezi că acele momente au trecut,şi nu se mai întorc.nu conştientizezi că toate sunt efemere, că le dai cu piciorul tuturor.trebuia să fii aici.trebuia să-mi numeri lacrimile,nu să mi le sporeşti.trebuia să-mi neutralizezi dezamăgirile, nu să fii cea mai mare dezamăgire.trebuia să mă iubeşti.era aşa de greu?chiar era împotriva firii?erai singurul care trebuia să mă iubească, singurul care trebuia să fie aici, fără să ţină cont de alte circumstanţe.şi eşti singurul care a fugit fără măcar să încerce.trebuia să mă ghidezi, nu să mă laşi să gravitez într-o societate bolnavă,despre care nu ştiu nimic.trebuia să mă ridici,nu să mă împingi şi mai tare în abisul în care cad.trebuia să-ţi pese.atunci,acum.nu când o să fie prea târziu.
Ştiţi care e cea mai mare problemă,nu?că toţi fugiţi.toţi mă lasaţi singură.se presupune că sunteţi bărbaţi,nu?se presupune că luptaţi, se presupune că sprijiniţi.nu că abandonaţi.nu că sunteţi prea laşi.nu că vă ascundeţi până şi de voi. Şi ştiţi ce doare cel mai mult?că singurii doi dintre voi cărora le pasă.singurii care mă iubesc.singurii care mă ajută.singurii care nu mă abandonează,sunt îngrozitor de departe.aşa de departe încât doar iubirea pot să le-o mai simt.
Vreau să vă şterg din minte.vreau să vă păstrez ca pe nişte simple fotografii.am nevoie de asta.pentru că merg mai departe.pentru că mai am atâta viaţă în faţa mea!pentru că pot să ies şi singură din prăpastie.pentru că ies din ea, şi îmi scot inima din congelatorul în care m-aţi determinat să o arunc.încet,o să se dezgheţe.şi o să fie gata să vă primească pe voi,care meritaţi. pe tine,care meriţi.pe tine care,poate,eşti dispus să mă ajuţi puţin.pentru că de data asta o să am nevoie de puţin ajutor.de puţină căldură.
luni, 17 mai 2010
Mi-e atat de teama sa nu pierd un lucru pe care-l iubesc incat refuz sa mai iubesc ceva
Jonathan Safran Foer-"Extrem de tare si incredibil de aproape"
Asculta mai multe audio Muzica
Nimic din mine-n lumea ta...
Plec. Mă rup de tine, mă dezleg din funia asta care îmi sufocă fiinţa, din funia asta de care am nevoie ca să trăiesc. Nu mai rămâne nimic ce să-ţi amintească de mine. Niciun zâmbet grăbit înainte de plecare, niciun creion de ochi uitat in baie, niciun fir de păr uitat pe pernă. Trebuie să fiu liberă. Iubirea ta s-a tranformat într-o colivie care mi-a închis sufletul, din care nu poate să iasă, şi paradoxal e că nici nu îşi doreşte să iasă, paradoxal e că e aşa de bine acolo. Mă transform întrun condamnat care merge fericit spre injecţia letală, fără să încerce să se apere. şi nu am voie să mă transform în aşa ceva, înţelegi?ştiu că aşa e cel mai bine, pentru mine, pentru tine. ştiu că e singura cale, cea mai bună, şi totuşi, Doamne, ce-i cu inima mea? De ce vrea să iasă din mine?de ce se izbeşte plină de putere de toţi pereţii care o înconjoară, pentru ca apoi să se oprească brusc şi să provoace un colaps total?de ce cu fiecare secundă pe care o petrec în faţa ta spunându-ţi să uiţi, cu fiecare secundă în care mă chinui să îmi păstrez privirea impasibilă, cu fiecare secundă în care mă chinui să îmi ţin trăirile încuiate, simt că mi se prăbuşeşte fiinţa, treptat, până când nu are să mai rămână nimic din ea?de ce inima şi raţiunea îmi sunt în deplină discordanţă,pentru prima dată în viaţa mea?
Plec. Nu am altă opţiune. Nu am voie să simt, înţelegi? Nu am voie să iubesc. Nu-mi permit să iubesc. Nu vreau. Da, mi-e frică. Mi-e frică pentru că m-am apropiat prea mult de tine, pentru că te-am lăsat să intri prea adânc în inima mea. Te-am lăsat să o repari, te-am lăsat să mă repari. Am comis o erezie, am acţionat contrar dogmelor. şi inchiziţia poate veni oricând să mă pedepsească. Am greşit, am uitat, am simţit. Dar mai am încă timp. Aşa că plec. Nu-mi permit să simt. Nu-mi permit să sufăr. Nu-mi permit ca mii de cioburi să-mi atace iar inima. Nu am chirurgi cardiologi, nu am bandaje, nu mai vreau să sângerez. Nu vreau să trec iar prin procesul de învăţare a actului de a trăi. De-asta plec.
Plec. Nu ştii ce iubeşti. Nu-ţi doreşti să mă iubeşti. Totul e iluzie. Aşa e cel mai bine, aşa e cel mai uşor. îţi promit că o să fie uşor, pentru că încă nu e prea târziu. N-o să mai las nimic. Nimic ce să te facă să-ţi fie dor de mine. Nimic ce să te ţină în loc. Nimic ce să te facă să suferi. Nimic ce să-ti aducă aminte de mine. Nimic din mine-n lumea ta.
sâmbătă, 27 martie 2010
Fără încheiere.
Mi-am imaginat momentul ăsta de atâtea ori. De prea multe ori. L-am fotografiat, mi l-am proiectat în minte de mii de ori.Tot timpul altfel, acelaşi moment. Momentul în care ochii tăi o să îi întâlnească pe ai mei. Ȋn care fiinţa ta o să îşi dea seama că acolo s-a născut, că de acolo provine, din ochii mei. Momentul în care o să îşi dorească să se întoarcă în locul de care aparţine, după care tânjea de atâta vreme.
L-am imaginat într-o zi prea caldă de primăvară. Ȋntr-o zi ploioasă de vară. Ȋntr-o zi rece de toamnă venită prea devreme. Ȋn timpul unei ninsori neliniştite de iarnă. Pe malul mării. Pe malul mării calme, pe malul mării zbuciumate. Pe o plajă cu mare calmă şi nisip împrăştiat uşor de briză, ca-ntr-un vals. Pe o plajă cu mare zbuciumată şi nisip azvârlit în toate părţile de vântul nestăpânit. Pe o plajă cu mare calmă şi nisip împrăştiat uşor de briză, care-mi mângâie pielea arsă de soare. Pe o plajă cu mare zbuciumată şi nisip azvârlit în toate părţile de vântul năpraznic care se proclamă stăpânul părului meu.
Pe o stradă pustie, ziua. Pe o stradă pustie, noaptea. Pe o stradă aglomerată, printre miile de perechi de ochi care apar şi dispar fără a lăsa amprente în sufletul meu, printre miile de zâmbete care nu mi se încleştează în minte. Pe o alee dintr-un parc. Pe o alee dintr-un parc din Cluj, pe o alee dintr-un parc din Oslo, dintr-un parc din Buenos Aires, dintr-un parc din Paris, din Amsterdam, din Sibiu, din Malmo, din Nantes, din Copenhaga. Pe o alee dintr-un parc prin care mă plimb cu privirea pierdută. Pe o alee dintr-un parc prin care mă plimb visând. Pe o alee dintr-un parc prin care fug de mine.
Am trecut prin aşa de multe parcuri. Am stat pe aşa de multe plaje, am privit aşa de multe mări. Am străbătut aşa de multe străzi. Am urcat în aşa de multe autobuze. Am intrat în atâtea cafenele. Am intrat în atâtea librării. Am privit pe atâtea geamuri. Am stat pe atâtea bănci. Am privit chipuri difuze prin atâta fum. Te-am căutat peste tot. Ba nu, te-am aşteptat peste tot. Am prevăzut clipa asta în atâtea moduri diferite, încât dacă toate imaginile create de mintea mea s-ar putea uni şi ar putea forma o autostradă, am putea să mergem pe ea prin toată lumea, şi tot ar mai rămâne material nefolosit. Am putea să străbatem două lumi prin intermediul ei.
Şi acum a sosit. Momentul pentru care pictasem toate tablourile posibile, momentul pe care mi-l imaginasem în toate modurile posibile. Mai puţin aşa cum a venit. Ȋn toate imaginile mele, exista o imperfecţiune. Imperfecţiunea aia care făcea totul să pară verosimil, făcea ca totul să facă parte din cotidian. Era frig. Sau vânt. Eram grăbită. Eram obosită. Eram speriată. Eram nehotărâtă.
Cu toate astea, tu ai venit acum. Ȋn singurul moment în care sentimentele mele sunt aliniate perfect, în singurul moment în care soarele încălzeşte fără să ardă, în singurul moment în care vântul bate destul cât să mă ajute sa respir, în singurul moment în care raţiunea îşi permite să fie cu mine şi să mă părăsească în acelaşi timp, în singurul moment pe care nu l-am prevăzut. Ȋn singurul moment în care nu te aşteptam, în singurul moment în care îmi doream cu adevărat să vii.
Eşti aici. Vrei să te întorci unde aparţii şi eu tânjesc să te primesc. Nicio imperfecţiune, niciun picur de ploaie, niciun fior de frig, niciun val surescitat, nimic ce să mă ajute să mă ancorez în cotidian, nimic ce să-mi ajute mintea să reacţioneze, să mă dea la o parte din faţa camionului pe care aştept să-l înfrunt cu atâta seninătate. Nimic ce să-ţi ajute conştientul să reacţioneze, să te dea la o parte din calea furtunii pe care aştepţi să o înfrunţi cu atâta seninătate. Şi de ce ar reacţiona acum, când ele ne-au împins aici, când ele ne-au ghidat paşii, ne-au încetinit sau ne-au grăbit, ne-au oprit, ne-au pornit, ne-au făcut să ajungem unde suntem?
Fără încheiere.
joi, 25 februarie 2010
Baloane de săpun
Simţeam că mă sufoc. Aerul nu-mi mai ajungea, nu-l simţeam. Plămânii îmi pulsau, îmi cereau aer în mod constant, parcă îmi cereau plata pentru toate dăţile în care le-am cerut prea mult în timp prea scurt. Ca nişte cămătari veritabili,erau gata să-mi ia tot ce am dacă refuzam să le plătesc. Apă rece? Nu, refuzau apa rece, în schimb îmi cucereau încet încet mintea, mă făceau să ameţesc. Trebuia să ies afară.
Aer rece, de iarnă târzie. Aer de iarnă prea târzie, aer de iarnă care nu se mai sfârşeşte. Ȋl respiram şi mă agăţam de el ca de ultima cale de mântuire. Plămânii erau mulţumiţi, mă iertau. Ȋn schimb, mi-era rău. Tremuram. N-aveam nevoie de aer. Aveam nevoie de tine. De tine, oricine ai fi tu, oriunde ai fi tu. Orice ai fi tu. Tânjeam după o îmbrăţişare, după o îmbrăţişare care să-mi încălzească întreaga fiinţă, să mă ducă înapoi în momentele de fericire absolută, să smulg din ele destul cât să-mi ajungă încă o vreme. Simţeam nevoia să fug. Să nu mă mai opresc până ajung la locul în care ne-am început sfârşitul, la locul în care am renunţat să trăim. Să schimb ceva acolo. Ce să schimb? Nu ştiu. Singură? Nu pot singură, sunt prea mică, sunt prea speriată. Cu cine? Tu nu eşti aici. Ei au alte priorităţi.
Ne sufocăm. Suntem striviţi de propriile noastre ruine. Suntem prea respectabili ca să ne jucăm. Suntem prea ocupaţi ca să ne plimbăm. Suntem prea precauţi ca să iubim. Prea deştepţi ca să citim. Prea demni ca să cerem ajutor. Prea tehnologizaţi ca să mai simţim. Prea realişti ca să mai visăm. Prea morali pentru a face ce ne dorim, când ne dorim. Prea lipsiţi de prejudecăţi pentru a ne respecta. Prea mari ca să privim în jos. Prea maturi pentru a ne îmbrăţişa. Prea bogaţi ca să culegem flori. Prea conectaţi pentru a fugi. Prea pacifişti ca să luptăm pentru visele noastre. Prea responsabili pentru a intra în neprevăzut. Prea încercaţi pentru a mai spera. Prea sociali pentru a fi noi înşine. Prea sănătoşi pentru a ne vindeca.
Vino şi convinge-mă că toate relele sunt efemere, doar iubirea nu! Convinge-mă că ea e răul cel mai bun, care o să le distrugă pe toate celelalte. Ia-mă de mână şi hai să evadăm dintre ruinele astea! Am încă speranţa că o să vii. Ȋncă te aştept...
Ȋntre timp a ieşit soarele... Tu ce faci?
marți, 12 ianuarie 2010
Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii...
Lev Tolstoi - Anna Karenina
Ozzy Osbourne & Lita Ford - If I Close My Eyes Forever
Asculta mai multe audio Muzica
Ȋncă exista. [sau III]
I: http://betweenshadowandheart.blogspot.com/2009/10/fara-titlu-si-fara-continut.html
II: http://betweenshadowandheart.blogspot.com/2009/11/fara-titlu-si-fara-continut-ii.html
Exista. Era încă pe pământ, pretinzând că nu îl mai doare. Ȋn definitiv, trecuseră două luni şi trei zile. Era 14 ianuarie, sau cel puţin aşa i s-a părut că scrie pe telefonul lui în dimineaţa asta. Nu îşi amintea prea multe lucruri de dinainte să apară ea, dar totuşi ar fi putut să jure că ianuarie e o lună de iarnă şi că iarna ar trebui să ningă, în niciun caz să fie furtună. E ciudat, nu ar fi crezut că ştie atât de exact cât timp a trecut de atunci. Din ziua în care a văzut-o ultima dată pe ea şi umbrela ei roşie. Oare atunci era chiar ea, sau era închipuire? Da, trebuia să fi fost ea. Ȋnchipuirea lui nu ar fi putut să descrie aşa de bine privirea ei în clipa în care i-a spus să plece. Ȋnchipuirea lui nu ar fi putut să formeze şi valurile de pe fundal. A fost aşa de simplu, aşa de scurt. A fugit după ea, ploaia plângea, marea era nervoasă. S-a întors uşor spre el, l-a privit cu aceeaşi răceală de dimineaţă :
- Nu, Ştefan. Uită!
Şi a mers mai departe. Nu ştie unde s-a dus, ştie doar că de data asta nu a mai avut putere să fugă după ea. Ȋşi mai aminteşte marea pe care o lăsa în urmă în ziua aceea rece de noiembrie, în care se întorcea acasă...
Poate ar fi bine să intre într-o cafenea, asta pare a fi cea mai bună soluţie, în orice caz mai bună decât să se învârtă prin ploaia rece. Cu spatele la uşă, nu vrea să vadă oamenii. Uitase demult să mai trăiască. Viaţa e o ironie. Ea l-a învăţat cum să trăiască. A uitat asta, dar pe ea nu putea să o uite.
Iar şi-a pus zahăr în cafea? Lui nu îi plăcea cafeaua cu zahăr. Ei îi plăcea. Şi îi plăcea să îşi strecoare cubuleţe de zahăr în colţul gurii, pe care să le ia când era plictisită şi avea nevoie de puţină dulceaţă în viaţa ei. Îi plăcea să îl ia de mână şi să îi spună cum fiecare pas pe care îl fac le construieşte viitorul. Cum totul depinde de paşii lor. De mărimea lor, de viteza lor şi de direcţia lor. Îi spunea cum atunci când nu sunt unul lângă celălalt, paşii lor îi pot aduce împreună, doar de ei depinde. O perioadă a făcut mii de paşi, de toate mărimile, în toate direcţiile. Paşi repezi, paşi înceţi. Nu l-au dus la ea... acum nu mai ştia. Acum doar îşi ducea existenţa, fără un scop anume, fără a conştientiza ce face. Ei îi mai plăcea să deseneze. Ȋi plăceau dimineţile cu miros de vară. Ȋi plăcea să nu facă nimic. Să meargă acasă, să se întindă pe jos şi să stea aşa. Câte ore nu au stat aşa, amândoi, întinşi pe jos, ţinându-se de mână... Ȋi plăcea sunetul scos de roţile maşinilor când atingeau asfaltul ud. Ȋi plăcea ploaia, dar nu îi plăcea frigul. Nu îi plăcea zăpada. Poate de-aia plouă în ianuarie.... Ȋi plăcea cartea “Invitaţia la vals.” Nu l-a lăsat să o termine...
Ȋşi amintea aşa de bine tot ce era legat de ea. Tot ce îi plăcea, tot ce nu îi plăcea. Oare lui ce îi plăcea? Nu-şi mai aducea aminte... Cine e el? Ȋi plăcea când ea îi spunea pe nume. Niciodată nu îi plăcuse prea mult numele lui, dar când ea spunea “Ştefan”, suna altfel. De atunci nu mai suporta ca nimeni sa îi spună pe nume. Ei n-aveau voie. Puteau sa-i spună Ştef şi atât. Ce-i mai plăcea lui? Ȋi plăcea să se trezească şi să se uite la ea cum doarme. Ȋi plăcea să îşi piardă degetele prin părul ei. Ȋi plăcea să îi şteargă lacrimile, dar nu îi plăcea să o vadă că plânge. Ȋi plăcea să înveţe despre ea. Ȋi plăcea să o descopere. Ȋi plăcea să vorbească cu ea, îi plăcea să se uite în ochii ei şi să tacă. Ȋi plăcea să o ia de mână şi să fugă cu ea, şi apoi să o ia în braţe. Ȋi plăcea să se joace cu degetele ei. Ȋi plăcea să îi facă surprize. Ȋi plăcea noaptea, să îi simtă respiraţia precipitată pe pieptul lui. Ȋi plăcea să simtă că o protejează. Ȋi plăcea să trăiască prin ea. Altfel nici nu ştia...
Şi înainte de ea? Nu-şi amintea cum era înainte de ea. Cum obişnuia să iubească înainte de ea? Nu obişnuia să iubească. El căuta iubirea, era convins că o să o găsească. Doar că nu o găsise, aşa că se mulţumea cu a transforma fetele în pioni, şi a le juca după cum dictau zarurile.
A găsit iubirea în ea. A găsit-o şi a pierdut-o. Nu a pierdut-o, era încă în el. Ȋl urmărea ca o umbră. Ȋncerca să o ucidă, dar era mai vie ca oricând. Era din ce în ce mai vie. Ȋncerca să îşi ucidă iubirea, dar de fapt iubirea îl ucidea pe el. Ȋşi dădea seama că asta se întâmplă, şi nu se putea împotrivi.
Ȋi era dor de ea. Ȋl durea. Putea să-şi păcălească prietenii care-i mai rămăseseră, la scurtele lor ieşiri. Pe el nu se putea păcăli. Avea nevoie de ea. Ȋntreaga lui fiinţă avea nevoie de ea.
Iar era cafeneaua plină. Iar ploua. Iar suferea. Oare ea ce făcea? Oare cât a mai stat la mare? Oare s-a întors cu acelaşi tren cu care s-a întors şi el? Oare ştia că ea i-a creat sufletul? Oare ştia că a călcat pe el, ştia că i l-a distrus şi că avea dreptul să facă asta? Oare a durut-o măcar puţin ziua aia? Oare s-a mai gândit de atunci la el, măcar o dată? Oare i-a părut rău vreo clipă? Oare s-a gândit ce ar fi fost dacă...? Oare şi-a imaginat ce fericiţi ar fi putut să fie? Oare ea a fost fericită? Oare acum era fericită? Oare l-a iubit vreodată?
O mână îl atinge uşor, şi ca prin vis, printre gândurile care îi invadau mintea pentru a o ucide, distinge nişte cuvinte
- Scuză-mă, e liber?
Nu aude prea bine vocea, nici măcar nu e sigur că asta a fost întrebat, dar dintr-un motiv sau altul simte că inima începe să-i bată, să-l doară, ca şi cum ar mai fi încă în viaţă.
- Da, e liber.
A spus că e liber? Nu vrea să vadă pe nimeni în faţa lui, vrea doar să se gândească la ea. Vede picuri de ploaie prelingându-se la picioarele lui. Se întoarce. Picurii de ploaie de prelingeau de pe o umbrelă roşie. Era o utopie? Nu, erau aceiaşi ochi de culoarea cafelei cu marţipan, care acum au îngheţat, când s-au întâlnit cu privirea lui.
Nu era o umbrelă roşie, era umbrela roşie. Nu era o utopie, era utopia lui...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)