Simţeam că mă sufoc. Aerul nu-mi mai ajungea, nu-l simţeam. Plămânii îmi pulsau, îmi cereau aer în mod constant, parcă îmi cereau plata pentru toate dăţile în care le-am cerut prea mult în timp prea scurt. Ca nişte cămătari veritabili,erau gata să-mi ia tot ce am dacă refuzam să le plătesc. Apă rece? Nu, refuzau apa rece, în schimb îmi cucereau încet încet mintea, mă făceau să ameţesc. Trebuia să ies afară.
Aer rece, de iarnă târzie. Aer de iarnă prea târzie, aer de iarnă care nu se mai sfârşeşte. Ȋl respiram şi mă agăţam de el ca de ultima cale de mântuire. Plămânii erau mulţumiţi, mă iertau. Ȋn schimb, mi-era rău. Tremuram. N-aveam nevoie de aer. Aveam nevoie de tine. De tine, oricine ai fi tu, oriunde ai fi tu. Orice ai fi tu. Tânjeam după o îmbrăţişare, după o îmbrăţişare care să-mi încălzească întreaga fiinţă, să mă ducă înapoi în momentele de fericire absolută, să smulg din ele destul cât să-mi ajungă încă o vreme. Simţeam nevoia să fug. Să nu mă mai opresc până ajung la locul în care ne-am început sfârşitul, la locul în care am renunţat să trăim. Să schimb ceva acolo. Ce să schimb? Nu ştiu. Singură? Nu pot singură, sunt prea mică, sunt prea speriată. Cu cine? Tu nu eşti aici. Ei au alte priorităţi.
Ne sufocăm. Suntem striviţi de propriile noastre ruine. Suntem prea respectabili ca să ne jucăm. Suntem prea ocupaţi ca să ne plimbăm. Suntem prea precauţi ca să iubim. Prea deştepţi ca să citim. Prea demni ca să cerem ajutor. Prea tehnologizaţi ca să mai simţim. Prea realişti ca să mai visăm. Prea morali pentru a face ce ne dorim, când ne dorim. Prea lipsiţi de prejudecăţi pentru a ne respecta. Prea mari ca să privim în jos. Prea maturi pentru a ne îmbrăţişa. Prea bogaţi ca să culegem flori. Prea conectaţi pentru a fugi. Prea pacifişti ca să luptăm pentru visele noastre. Prea responsabili pentru a intra în neprevăzut. Prea încercaţi pentru a mai spera. Prea sociali pentru a fi noi înşine. Prea sănătoşi pentru a ne vindeca.
Vino şi convinge-mă că toate relele sunt efemere, doar iubirea nu! Convinge-mă că ea e răul cel mai bun, care o să le distrugă pe toate celelalte. Ia-mă de mână şi hai să evadăm dintre ruinele astea! Am încă speranţa că o să vii. Ȋncă te aştept...
Ȋntre timp a ieşit soarele... Tu ce faci?
4 comentarii:
"Suntem prea precauţi ca să iubim."
Cat de adevarat si cat de bine o stiu...
Cum poti sa le explici lor ce e iubirea?
Si partea proasta e ca exista camatari si tot timpul sunt acolo. Iar noi, doar ne ascundem si ne infundam inca o data in lumea noastra mica.
Mie nu imi plac ruinele. Eu vreau sa vad soarele, vreau vara.
Si inca mai astept pe cineva care sa imi spuna ca vrea acelasi lucru...
[din nou nu ma pot limita. stii ca te iubesc>:D<]
imi place penultimul paragraf ff mult. ala cu multi 'prea' si 'ca sa'.
profa tiar da un 10 pe asta. tiar da un zece pt oricare :-j.
nu miai zis ca ai scris!
stiu.si si tu stii ca te iubesc>:d<
ma bucur ca iti place
desigur ca mi-ar da 10, doar ea daca nu faci ceva gen tema iti da minim 7:))
oricum se vede ca m-am cam prostit.
>:d<
...si tu esti prea sensibila pentru vremurile astea, dar , totodata, "prea demna ca sa ceri ajutor..."
Trimiteți un comentariu