mi-am promis

Mi-am promis de atâtea ori că e ultima dată când o să mă mai faci să sufăr. Că e ultima dată când îmi pasă. Că e ultima dată când te las să te joci cu mine şi cu sentimentele mele. Ultima dată când mirosul de cafea îmi aduce aminte de tine. Ultima dată când tresar când mi se pare că numele îţi apare printre rândurile pe care le citesc. Ultima dată când vreau să fug din realitate şi să mă cuibăresc în amintirile noastre. Ultima dată când îmi las inima să o ia la goană când primesc o fărâma din tine, din atenţia ta.  Ştii că nu mi-a plăcut niciodată să mă joc cu oameni care nu ştiu să se se oprească din a se juca. Mi te-am şters din vise, mi te-am şters din playlist, mi te-am şters din obiceiuri.

Şi totuşi tresar. Şi totuşi inima mea o ia la goană. Şi totuşi mă cuibăresc în amintirile noastre. Şi totuşi fiecare cuvânt, întâmplare, impresie, îmi poartă gândul la tine. Şi apoi mă revolt. Mă revolt şi mă cert. Mă revolt, mă cert, şi plâng, câteodată. Pentru că toate promisiunile pe care mi le-am făcut se prăbuşesc din nou ca piesele de domino.

Şi nu e vina ta. Tu trăieşti aşa cum trăieşti tu. Te joci. E vina mea pentru că intru şi eu joc, în speranţa că de data asta o să câştigăm împreună. Pe cine mint? Ştiu încă de la început că nu o să câştigăm împreună. Ştiu şi accept asta încă de când începe jocul. Şi mă resemnez, pentru momentul ăla din mijlocul jocului, când uităm că ne jucăm. Pentru momentul ăla scurt în care mă simt în siguranţă. Momentul ăla în care toate piesele sunt aranjate. Pentru momentul ăla în care toate sunt “aşa cum trebuie”.

Şi apoi o iau de la capăt, cu o inocenţă sălbatică  de copil.

Bonnie Tyler - Total Eclipse Of The Heart

Asculta mai multe audio diverse

absurd

Ne aflam în aceeaşi cafenea în care mi-ai desenat umbrele speriate de atâtea ori. Aceeaşi cafenea în care fumul dansa nebun în jurul nostru. Cafeneaua în care ţi-am scris scrisori cu mâinile tremurânde, le-am împachetat cu grijă şi ţi le-am lăsat pe pragul uşii. Cafeneaua în care mi-am lăsat toate lacrimile pe care mi le-ai transformat în zâmbete. Îmi spuneai că le aduni şi le păstrezi pe toate pentru muzeul nostru. Îţi spuneam că lacrimile vor ponosi cu totul muzeul nostru de hârtie. “Stimată domnişoară, te voi ruga să te abţii din a abjura muzeul nostru. L-am construit noi doi şi îşi are reşedinţa în lumea noastră, la intersecţia dintre strada tinereţii şi strada fericirii, în centrul oraşului. E ferit de orice pericol.” Când îţi auzea cuvintele, inima mi se zbătea de parcă ar fi vrut să iasă din mine şi să te îmbrăţişeze, de parcă ar fi fost un supliciu să o ţin în interiorul meu. La urma urmei, o înţeleg : întotdeauna cuvintele mele anodine căpătau ca prin miracol farmec atunci când le rosteai tu.

Ne aflam în aceeaşi cafenea în care mi-ai desenat umbrele speriate de atâtea ori. Mintea mea zbura către toate visele pe care nu le-am avut, către toţi oamenii pe care nu i-am cunoscut. către toate boabele de cafea care erau măcinate într-o zi, către toate firele de iarbă care erau călcate în picioare de oameni grăbiţi. Aveam revelaţia unei lumi nevăzute, pe care îmi doream s-o cunosc, să o simt şi să o descriu cu cele mai alese cuvinte. Realitatea mă capturase fără voia mea şi îmi doream să evadez. Îmi doream să îmi creez “ un loc de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”. Mă vedeai departe, cu toate că nu am fost niciodată mai aproape de tine. Fiecare literă pe care o atingeam pe maşina de scris purta amprenta ta. Mi-ai mărturisit încă de la început, petele de culoare îţi sunt mai aproape, sunt singurele pe care le poţi întelege atunci când sunt aşternute pe foaia de hârtie. Literele nu ţi-au zâmbit niciodată.

Ne aflăm în aceeaşi cafenea în care mi-ai desenat umbrele speriate de atâtea ori. Mă uit din nou la tine. Eşti tot aici; aceiaşi ochi frenetici care încearcă să mă înţeleagă. Mai iau o gură de cafea, în timp ce fumul dintre noi devine tot mai aspru …