mă sufocam ca-ntr-o apă pe care nu poţi s-o cuprinzi cu braţele.

Mihail Drumeş – Invitaţia la vals

Asculta mai multe audio Muzica

bărbaţilor din viaţa mea.

Nu e o postare pe care să îţi recomand să o citeşti, în cazul în care e prima mea creaţie pe care o vezi,aşa încât te-aş ruga să citeşti din urmă. Ȋmi cer scuze pentru ea, nu vreau să jignesc pe nimeni,nu vreau să stârnesc ură.doar că trebuia să scot afară din mine toate sentimentele astea care îmi blocau fiinţa.

O să încep cu tine, pentru că,dintr-un motiv sau altul, erai prezent in viaţa mea când am făcut acest blog.şi presupun că ar trebui să-ţi mulţumesc pentru asta, deşi nu cred că ai avut un merit prea mare.mi-ai stârnit sentimente polare , de care aveam nevoie ca să scriu.normal, apoi te-ai retras,dar tot îţi rămân recunoscătoare. Ai apărut tu şi sentimentele mele au început să jongleze.ţi-am construit un altar, te-am dezumanizat, te-am situat la nivelul zeilor.pe scurt,te-am iubit.te-am iubit prea mult, e adevărul.a fost prea mult pentru cât pot să duc, prea mult pentru cât îmi permit mie să duc.şi ştii care e problema?că nu pot să îţi găsesc nicio vină, nu pot să te crucific pentru nimic.nu m-ai rănit, nu m-ai dezamăgit, nu te-ai ascuns.din cauza asta ai fost refugiul perfect, pentru că nu ai existat.singura ta greşeală a fost că ai coborât la nivelul muritorilor. Nu,tu să nu îndrăzneşti să te victimizezi acum.tu eşti cel mai laş.ţineam la tine,înţelegi?doar că nu aşa cum ţi-ai dorit tu, aşa încât ai ales să fugi.trebuia să lupţi.trebuia să-mi arăţi că merită.nu aveam nevoie de dovezi de moralitate,de dovezi de iubire si sacrificiu suprem.aveam nevoie de o luptă.aveam nevoie să simt că sângele încă îmi mai pulsează. Dragul meu, tu nici măcar nu ştii cine eşti.te definesc cei din jur.îţi faci modele din ei, îi urmezi orbeşte, şi uiţi cum eşti.uiţi ce simţi tu.uiţi că ai dreptul să fii tu, nu o copie a prietenilor care au succes.uiţi că nimeni nu are dreptul să te modeleze după bunul plac. Şi tu ce faci?ce vrei?ştii ce vrei?pentru că pe mine m-ai pierdut,iubitule.eu am obosit.te apropii şi apoi te ascunzi iar.eşti aici, e bine, şi brusc dispari.apoi apari iar, şi povestea se repetă.uit până şi cine eşti.tu mai ştii?tu nu te-ai pierdut în atâtea personalităţi?ţi-e frică?e în regulă să-ţi fie frică.e în regulă să gândeşti.doar că eu nu mai pot să ţin pasul cu tine.nu mai vreau. Cât despre tine,îmi pare rău să o spun, dar eşti înduioşător.şi ţin să te anunţ că “înduioşător” este un sinonim al cuvântului “patetic”.ai avut atâta timp să lupţi, ai avut atâta timp să schimbi ceva.nu ai făcut nimic.şi acum vii şi tu cu texte menite să arate sacrificiul suprem,prin care spui că o să dispari, până când o să îţi faci ordine în viaţă.doar că uiţi ce spui, şi nu te retragi.nu realizezi că a venit momentul să te retragi. La polul opus te situezi tu.eşti speriat.eşti prea speriat,aşa că fugi din prima clipă. Ȋn mintea ta ce era?ţie de ce ţi-e frică să arăţi ce eşti, de ce ţi-e frică să arăţi ce poţi?de ce îţi iei masca asta de om nefericit,blestemat de viaţă?de ce nu ne arăţi adevărata ta valoare?de ce nu vrei să realizezi că ai potenţial?din acelaşi motiv din care ai pierdut şi fericirea.pentru că preferi să urmezi turma,să te iei după ei, ca nu cumva să rămâi singur.

Nu te bucura,să nu crezi că ai scăpat.pentru că dintre toţi,tu eşti cel mai laş.tu eşti cel care m-a distrus cel mai mult.eşti aşa de laş, încât ţi-a fost frică şi să încerci să mă cunoşti.nu ai fost in stare nici măcar să deschizi ochii,să vezi cât de mult tânjeam după atenţia ta.cât de mult tânjeam după o apreciere, cât de mult tânjeam după puţină afecţiune.habar nu ai ce ai pierdut.nu conştientizezi,nu?nu conştientizezi că nu ne mai putem întoarce.nu conştientizezi că acele momente au trecut,şi nu se mai întorc.nu conştientizezi că toate sunt efemere, că le dai cu piciorul tuturor.trebuia să fii aici.trebuia să-mi numeri lacrimile,nu să mi le sporeşti.trebuia să-mi neutralizezi dezamăgirile, nu să fii cea mai mare dezamăgire.trebuia să mă iubeşti.era aşa de greu?chiar era împotriva firii?erai singurul care trebuia să mă iubească, singurul care trebuia să fie aici, fără să ţină cont de alte circumstanţe.şi eşti singurul care a fugit fără măcar să încerce.trebuia să mă ghidezi, nu să mă laşi să gravitez într-o societate bolnavă,despre care nu ştiu nimic.trebuia să mă ridici,nu să mă împingi şi mai tare în abisul în care cad.trebuia să-ţi pese.atunci,acum.nu când o să fie prea târziu.

Ştiţi care e cea mai mare problemă,nu?că toţi fugiţi.toţi mă lasaţi singură.se presupune că sunteţi bărbaţi,nu?se presupune că luptaţi, se presupune că sprijiniţi.nu că abandonaţi.nu că sunteţi prea laşi.nu că vă ascundeţi până şi de voi. Şi ştiţi ce doare cel mai mult?că singurii doi dintre voi cărora le pasă.singurii care mă iubesc.singurii care mă ajută.singurii care nu mă abandonează,sunt îngrozitor de departe.aşa de departe încât doar iubirea pot să le-o mai simt.

Vreau să vă şterg din minte.vreau să vă păstrez ca pe nişte simple fotografii.am nevoie de asta.pentru că merg mai departe.pentru că mai am atâta viaţă în faţa mea!pentru că pot să ies şi singură din prăpastie.pentru că ies din ea, şi îmi scot inima din congelatorul în care m-aţi determinat să o arunc.încet,o să se dezgheţe.şi o să fie gata să vă primească pe voi,care meritaţi. pe tine,care meriţi.pe tine care,poate,eşti dispus să mă ajuţi puţin.pentru că de data asta o să am nevoie de puţin ajutor.de puţină căldură.