Plec. Mă rup de tine, mă dezleg din funia asta care îmi sufocă fiinţa, din funia asta de care am nevoie ca să trăiesc. Nu mai rămâne nimic ce să-ţi amintească de mine. Niciun zâmbet grăbit înainte de plecare, niciun creion de ochi uitat in baie, niciun fir de păr uitat pe pernă. Trebuie să fiu liberă. Iubirea ta s-a tranformat într-o colivie care mi-a închis sufletul, din care nu poate să iasă, şi paradoxal e că nici nu îşi doreşte să iasă, paradoxal e că e aşa de bine acolo. Mă transform întrun condamnat care merge fericit spre injecţia letală, fără să încerce să se apere. şi nu am voie să mă transform în aşa ceva, înţelegi?ştiu că aşa e cel mai bine, pentru mine, pentru tine. ştiu că e singura cale, cea mai bună, şi totuşi, Doamne, ce-i cu inima mea? De ce vrea să iasă din mine?de ce se izbeşte plină de putere de toţi pereţii care o înconjoară, pentru ca apoi să se oprească brusc şi să provoace un colaps total?de ce cu fiecare secundă pe care o petrec în faţa ta spunându-ţi să uiţi, cu fiecare secundă în care mă chinui să îmi păstrez privirea impasibilă, cu fiecare secundă în care mă chinui să îmi ţin trăirile încuiate, simt că mi se prăbuşeşte fiinţa, treptat, până când nu are să mai rămână nimic din ea?de ce inima şi raţiunea îmi sunt în deplină discordanţă,pentru prima dată în viaţa mea?
Plec. Nu am altă opţiune. Nu am voie să simt, înţelegi? Nu am voie să iubesc. Nu-mi permit să iubesc. Nu vreau. Da, mi-e frică. Mi-e frică pentru că m-am apropiat prea mult de tine, pentru că te-am lăsat să intri prea adânc în inima mea. Te-am lăsat să o repari, te-am lăsat să mă repari. Am comis o erezie, am acţionat contrar dogmelor. şi inchiziţia poate veni oricând să mă pedepsească. Am greşit, am uitat, am simţit. Dar mai am încă timp. Aşa că plec. Nu-mi permit să simt. Nu-mi permit să sufăr. Nu-mi permit ca mii de cioburi să-mi atace iar inima. Nu am chirurgi cardiologi, nu am bandaje, nu mai vreau să sângerez. Nu vreau să trec iar prin procesul de învăţare a actului de a trăi. De-asta plec.
Plec. Nu ştii ce iubeşti. Nu-ţi doreşti să mă iubeşti. Totul e iluzie. Aşa e cel mai bine, aşa e cel mai uşor. îţi promit că o să fie uşor, pentru că încă nu e prea târziu. N-o să mai las nimic. Nimic ce să te facă să-ţi fie dor de mine. Nimic ce să te ţină în loc. Nimic ce să te facă să suferi. Nimic ce să-ti aducă aminte de mine. Nimic din mine-n lumea ta.
7 comentarii:
super :)
ma bucur ca statusu meu teo inspirat. sau tio adus aminte de versi ala :p
ii un pic trist, pt ca [practic] noi nu avem de unde pleca. numai ipotetic. poate plecam din lumea lor, dar pe mine tot pe Clabucet 6 ma gasesti...
da,asa-i:))
am descoperit ca esti singuru cititor al blogului meu:))
mersi,oricum
Cat de sigura esti ca asa e cel mai usor si ca in felul asta nu o sa fie nevoie sa 'treci iar prin procesul de invaţare a actului de a trai'?
intreaba-ma pe mess sau personal si iti explic :)
E rece, imi place.
"cu fiecare secundă în care mă chinui să îmi păstrez privirea impasibilă"
Cireasa de pe tort.
[Feelings can be weak links]
dragutz... :P imi place ca esti asa rece dar nu ar trebui sa lasi sa se vada asta.... ar trebui sa nu simtzi nimik... :P ii mai usor cand ai inima din gheatza probabil ca tziai dat seama cine sunt... sau nu... sa sti ca nu ii prima data cand citesc si ii destul de interesant :P poate mai mergem candva prin gradina botanica :P ;) :D :))
mersi.la multi ani.din nou:))
Trimiteți un comentariu