luni, 26 decembrie 2011

vis pierdut

[ prima creaţie la maşina mea de scris]

Eram artistă pe-atunci. sau cel puţin aşa mă vedeam. ţi-am desenat urmele trupului, umbrele ochilor şi culoarea buzelor. eram fascinată de încheieturile vii ale mâinilor tale. viaţa circula prin ele fără a se teme de nimic … acum nici că mai zăresc viaţa din ele.

Umblam, împreună, pe sârma perfectă. totul veghea asupra noastră, nimic nu ne atingea. într-o zi, o furtună ne-a stricat sârma. am reparat-o, dar am decis că a venit vremea să ne construim o autostradă. n-am mai apucat să învăţăm să ne plimbăm pe ea. O vreme, ne uitam împreună la sârma noastră şi ne măsuram visurile ce le trăiam acolo, sus, înainte de furtună. nu o regretam, căci ne adusese un prezent diferit, unul ce părea frumos, pe atunci.

Deşi nu am avut timp să învăţăm să ne plimbăm împreună pe autostradă, am trăit o vreme pe ea. ne ţineam de mână, întinşi pe spate, şi priveam la cer. nu aveam acoperiş, dar eram protejaţi de furtuni. nu aveam trotuar, dar maşinile nu ajungeau la noi. nu credeam în nimic : nu existau maşini, nu existau furtuni, nu existau nici măcar nori. eram doar noi doi pe pământ, şi sârma noastră pe cer. râdeam, dansam, îţi pictam inima în culori.

Între timp, te-am pierdut. m-ai uitat între pânzele mele. am rămas fără culori, şi nu mi-ai mai adus altele. acum nu mai sunt artistă. umplu pânze cu negru, fără vreun scop anume. obţin picturi în alb şi negru, complet lipsite de noimă. te caut, dar nu te mai găsesc. mint, te găsesc. eşti aici, te văd, dar nu te mai simt. nu-ţi mai simt viaţa, nu-mi mai dai viaţă. nu mai vii să oprim timpul, nu mai pierdem orele ca şi cum am fi demiurgi, ca şi cum le-am putea presăra cu trandafiri şi le-am putea recrea oricând.

Ochii-ţi sunt goi, şi privirea nu-ti mai ajunge până la mine. nici nu încerci s-o faci să ajungă la mine. prezenţa ta lipseşte violent, şi nu o pot recăpăta oricât aş încerca. mă zbat ca într-o pânză de păianjen în formă de spirală, dar în zadar, căci tu eşti ancorat în realitate. te-a prins şi nu te mai lasă să pleci, nu te mai lasă să te întorci la mine.

Şi te vreau atât de mult încât durerea mănâncă din mine. mi-e atât de dor de viaţa noastră. vreau să te smulg din realul ăsta ce-ţi termină fiinţa, să te aduc înapoi în lumea noastră.dar tu nu mă iei în seamă, nu vrei să vii înapoi. nici măcar nu mă mai vezi şi nici nu îţi lipseşte trecutul.

Fără tine, piere şi viaţa din mine, şi lumea noastră se distruge, invers proporţional cu bătăile anemice ale inimii mele.

ieri seară, în timp ce căutam să-mi întâlneşti şi să-mi simţi viaţa, paharul de vin s-a spart în mâinile mele. odată cu picurul de sânge ce a atins gresia albă, s-a scurs şi ultimul picur de viaţă al iubirii noastre …

… autostrada noastră trebuia

să facă înconjurul lumii …

4 comentarii:

Anonim spunea...

finalul e genial:X nu stiu de unde ti-a venit ideea cu sarma si autostrada, dar mie mi se pare geniala(cu tot ce sugereaza cele doua). personal, am interpretat autostrada ca pe o deschidere fata de lume de la acel trai pe sarma, poate izolat, al celor doi.

imi place foarte mult cum ai deschis paragraful al 4-lea care face trecerea de la povestea idilica la cea tragica: " îţi pictam inima în culori".

ar fi atatea de spus din opera asta si atatea de interpretat incat nu cred ca ar avea cineva rabdare sa citeasca tot ce as putea scrie.

pe scurt, mie mi-a placut foarte mult tot.

citatul preferat din opera:
"Şi te vreau atât de mult încât durerea mănâncă din mine"

bia spunea...

multumesc mult mult mult de tot. e prima data cand incearca cineva sa interpreteze ceva din ce scriu

>:d<

Anonim spunea...

cam de mult nu am mai vazut ceva nou pe blog. sper sa nu renunti la acest blog si sa incepi sa scrii iar:P

bia spunea...

surpriza :) !