ei doi.

Lui Mihai. Pentru că nu am uitat, şi îmi respect promisiunile. :)

Ei doi. Se vedeau zilnic. Bine, dacă nu zilnic, cel puţin de cinci ori pe săptămână. Nu se cunoşteau. El era Mihai. Ea era Sara.

El îşi propusese de multe ori să îi vorbească. Ştia foarte bine că în regulile impuse de societate eşti considerat cel puţin nebun dacă începi o conversaţie cu o persoană străină. Şi ea ştia asta. Ce era să-i spună? Scuză-mă, ai putea să îmi compostezi şi mie biletul? Apropo, mă cheamă Mihai şi cred că sunt îndrăgostit de tine.

Şi ea ar fi încercat. Şi după ce i-ar fi spus Mă cheamă Sara şi cred că sunt îndrăgostită de tine ce s-ar fi întâmplat?

Cam astea erau gândurile care le alergau prin minte ca la maraton de obicei când se întâlneau. Azi era diferit. El era sub influenţa puternică a unei cărţi. Ea era sub influenţa puternică a realităţii.

- Ăăă, n-nu vreau să mă crezi vreun nebun fără ocupaţie. Adică, nu contează. Ştii, poate că nu ai observat, dar ne întâlnim foarte des. Şi mă gândeam că poate, nu ştiu, poate…destinul. Şi poate vrei… ăăă…

Planul lui era cu siguranţă diferit. Nu avea un plan clar stabilit, dar parcă înainte să o privească în ochi avea nişte idei coerente în minte.

- … să mergem la o cafea? Adică, dacă ai şi tu timp, şi…. Ăăă, eu sunt Sara.

Nici planul ei nu era chiar aşa. Doar că ea ura cuvântul “plan” încă de când era la grădiniţă, aşa că nici nu i-a trecut prin cap vreodată să-şi facă vreun plan legat de orice. Ea visa şi atât.

- Mihai. Deci… mergem?

- Mergem.

Era ceva între ei. Era o legătură, ceva inexplicabil, ca şi cum s-ar cunoaşte de o grămadă de timp. Nici el, nici ea nu credeau în vieţi anterioare, dar când se priveau în ochi, ar fi putut să jure că erau mai mult decât doi oameni care se întâlnesc des de vreo 11 luni încoace. Nu erau doi oameni obişnuiţi care au făcut cunoştinţă în urmă cu 20 de minute. Erau Mihai şi Sara.

- Oamenii spun aşa de des că aşteaptă “momentul potrivit”. Şi eu spun asta. Spuneam. De fapt, de unde ştii când e momentul potrivit, Mihai?

- Cred că nu o să ştim niciodată când e momentul potrivit. Am senzaţia că e un termen introdus ca să facă fiinţa umană să se irosească.

- Da. Eu cred că momentul potrivit e acum, întotdeauna e acum. Şi dacă îl iroseşti, ai toate şansele să îl pierzi. Timpul nu stă după tine, să te ajute să găseşti momentul potrivit, în care stelele sunt perfect aliniate, soarele încălzeşte pământul, dar nu prea tare, ca să nu fie alterată raţiunea.

- Timpul trece. Trece şi schimbă oamenii. Poate dacă am fi vorbit cu 5 luni mai repede ar fi fost mai bine. Sau poate ar fi fost mai rău. Şi poate dacă nu vorbeam azi, mâine n-am mai fi fost. E un risc, să aştepti momentul potrivit. Şi majoritatea oamenilor şi-l asumă.

- Şi noi de ce ni l-am asumat atâta timp, Mihai?

- Pentru că e înfricoşător să faci parte din minoritate, chiar dacă ştii că e o absurditate să nu faci parte din ea.

- Păi hai atunci să ne construim majoritatea noastră. Să le arătăm tuturor că se înşeală când nu profită de prezent, că se înşeală când cred că timpul îi ajută, când nu îşi dau seama că timpul există ca să treacă, nu ca să ne fie nouă cârjă.

- Sara, şi dacă nu o să ne creadă nimeni?

- Dacă nu o să ne creadă nimeni, o să fugim la mare. O să îi spunem ei şi ea o să ne creadă. Şi o să găsim acolo oameni care să ne creadă. Mi-e aşa de dor de mare, Mihai. Nu mai vreau să-mi fie frig. Ȋnchid ochii, şi îmi aduc aminte de ea şi e aşa de bine. Şi apoi vine un fulg rece care îmi atinge pleoapa şi mă trezeşte. Şi la mare e frig acum. Dar acolo… acolo vezi marea…

- Da, şi vezi că valurile se luptă, că nu îngheaţă, că fac zgomot ca să sperie frigul. Şi ştii că ele câştigă, pentru că în final vine vara.

Era iubire? Putea să ajungă până la urmă să fie iubire? Erau făcuţi unul pentru celălalt? Erau doi visători care au avut norocul să se întâlnească? Era doar noroc? Era întâmplare? Era destin?

- Eu cred că destinul ne-a făcut pe noi să ne întâlnim.

- Poate, Mihai…

- Ce faci?

- Mă uit la stele.

- Nu e noapte, nu se văd stelele.

- Ştiu, Mihai. Doar că am auzit o bătrână pe o bancă, în parc, care spunea că atunci când se împlineşte destinul, stelele formează pe cer o palmă deschisă. Oamenii spuneau că e nebună… eu am crezut-o.

- Nu e o lume îngrozitoare, dar e plină de oameni îngrozitori.

- Jonathan Safran Foer – “Extrem de tare şi incredibil de aproape”?

- Da, Sara. Te-am auzit într-o zi spunând că e o carte extraordinară, aşa că m-am gândit să o citesc. Şi mi-a arătat cât de scurtă şi neaşteptată e viaţa.

- Aşa şi e. Azi suntem aici, ninge. Nu ştim ce o să fie mâine. Ştim ce a fost ieri, dar nu ne ajută la nimic. Mihai, ţie îţi plăcea iarna când erai copil? Toţi copiii iubesc iarna, zăpada.

- Da, îmi plăcea. Eram îndrăgostit de ea. Îmi citise bunica o poveste. Era despre doi îndrăgostiţi. Se iubeau foarte mult, doar că ea fusese promisă unui zeu. S-a îndrăgostit de muritor şi a fugit cu el. Zeul i-a găsit, şi ca să îi pedepsească i-a îngheţat pe amândoi şi i-a închis într-o peşteră ascunsă, de unde pot să iasă numai noaptea, când ninge puternic. Doar atunci pot să fie împreună. Iubeam fiecare fulg de zăpadă, şi mă rugam să nu se mai oprească niciodată, să fie cât mai frig, pentru ca ei să poată fi împreună pentru totdeauna.

- Şi când a încetat să îţi placă?

- Atunci când mi-am dat seama că era o poveste, când mi-am dat seama că nu există zei, şi că nu există nici îndrăgostiţi închişi în peşteri, când mi-au spus că nu tot ce e vis se poate transforma în realitate.

- Şi tu i-ai crezut?

- Nu i-am crezut la început, Sara. Doar că apoi mi-au arătat ei ce înseamnă realitatea şi mi-au ucis visele.

- De ce i-ai lăsat?Ei habar nu au, sunt nişte laşi care nu îndrăznesc să viseze, care cred că atunci când te maturizezi visele trebuie să plece. Eu cred că îndrăgostiţii ăştia există, şi că la ei e iubirea. Trebuie să-i salvăm, şi atunci o să aducem înapoi iubirea pe pământ.

- Dacă o să ne pedepsească şi pe noi zeul?

- Pe noi nu o să ne găsească. O să avem grijă să nu ne vadă nimeni, să nu ştie nimeni de noi. Ȋn fiecare seară o să ne oprim la câte o căsuţă, niciodată aceeaşi.

- Şi fiecărui om care o să ne găzduiască, o să îi spunem altă poveste, pentru ca zeul să nu poată afla despre noi.

- Şi eu nu o să fiu tot timpul Sara. O să fiu într-o seară Sara, în altă seară Diana, în altă seară Bianca, Ioana, Camelia, Ana, Elena. Toate numele care o să ne vină în minte. Şi tu o să fii Matei. O să fii Ştefan. O să fii Victor. O să fii Luca. Poate şi Andrei. O să îi căutăm în fiecare colţ al pământului.

- Şi dacă va ploua?

- Ne va uda.

- O să îi găsim, Sara?

- Da, cu siguranţă. Şi o să le punem flori în păr, şi ei o să cheme pentru noi stelele, chiar dacă nu o să fie noapte. Şi atunci o să ştim că a fost destinul. Şi o să strălucească soarele, chiar dacă o să ningă. O să ne fie cald în inimă tot timpul.

- Şi oamenii o să iubească, o să iubească toţi.

- Da, Mihai. O să iubească. O să se iubească. O să ne iubească. Şi noi o să putem să ne iubim…

Erau ei doi. El era Mihai. Ea era Sara.

[îmi cer scuze pentru că nu e prea reuşită, nici vremea de afară nu mă ajută.]