fără titlu şi fără conţinut (II)

Se uita în ochii ei şi nu-i venea să creadă. Erau reci, nu îi transmiteau nimic. Impuneau parcă o graniţă sacră, nu putea să treacă de ei, să îşi dea seama ce gândeşte ea cu adevărat. Aveau culoarea cafelei cu marţipan. Aceeaşi culoare pe care o aveau şi în ziua aceea de august, când el şi-a găsit în ei motivul existenţei. Parcă trecuseră ani de atunci….

- P - Pleci. Pleci pur şi simplu? Uiţi de mine, uiţi tot ce a fost? Uiţi de noi?

- N - Noi? Ce suntem noi, Ştefan? Doi străini pe care ploaia de afară i-a obligat într-o zi de august să stea la aceeaşi masă. Uită…

Şi a plecat. A plecat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, exact ca în urmă cu trei luni. A plecat ca şi cum nu i-ar păsa că acum calcă pe sufletul lui. Doi străini pe care ploaia de afară i-a obligat într-o zi de august să stea la aceeaşi masă…. Doi străini… să stea la aceeaşi masă. Cuvintele ei îi răsunau în minte. Uită…. Uită? Ea putea să uite? Dacă da, să-l înveţe şi pe el. Să-l înveţe să uite că a învăţat iubirea. Să-l înveţe să uite de câte ori a tresărit la auzul vocii ei. Să-l înveţe să uite viaţa.

Chiar putea să treacă peste tot? Pentru ea nu a fost nimic? L-a făcut să o iubească. L-a făcut să fie nebun după ea. Să trăiască pentru ea, prin ea. Şi acum a plecat.

Doi străini…..Uită. Capul îi pulsa, nu simţea nimic, şi totuşi simţea tot. Uită…. . Să uite cum i-a zâmbit în dimineaţa aia, când s-a dus la ea pentru că a simţit în vocea ei că ceva nu e bine. In dimineaţa aia când ea i-a deschis uşa, şi în ochii ei se putea vedea că a plâns. Când nu a întrebat-o nimic, a îmbrăţişat-o şi a ţinut-o aşa. Şi-a ridicat privirea, s-a uitat la el şi a zâmbit:

- Mergem?

- Da, mergem.

- Unde?

- Oriunde.

Să uite cum au plecat fără nimic, cu hainele de pe ei, actele, nişte bani, “Invitaţia la vals” şi umbrela ei roşie. Cum s-au urcat în trenul spre Constanţa, cum se priveau, cum râdeau. Cum ea îl bătea la cap să citească şi el cartea. Cum a început să citească şi ea arunca în el cu M&m’s-uri cumpărate din gara din Braşov, când a speriat-o pentru că a urcat in celălalt vagon şi a stat acolo până a plecat trenul. Cum l-a strâns în braţe şi i-a spus să nu îi mai facă asta niciodată. Cum i-a spus să nu o părăsească niciodată, să nu plece niciodată. Şi acum ea era cea care pleca.

Să uite cum a râs de ea pentru că şi-a luat umbrela, când în toate cele trei locuri în care el se uita la vreme se anunţase soare toată săptămâna. Să uite cum au coborât din tren, şi după 5 minute a început o furtună. Să uite cum ea a râs, şi-a deschis umbrela şi a început să fugă.

- Ce faci? Nu mă aştepţi? N-am umbrelă.

- Şi la ce îţi trebuie? Nu vezi că e soare toată săptămâna? Ai grijă să nu te topeşti, nu ştiu ce m-aş face fără tine.

Să uite cum a fugit după ea, cum a prins-o, a luat-o în braţe şi s-a învârtit cu ea în cercuri perfecte. Cum le-au rămas urmele paşilor pe nisip. Cum s-au plimbat toată noaptea pe malul mării, doar ei şi umbrela roşie. Cum i se citea fericirea în ochi când intra în mare. Cum îl ţinea de mâini, şi îl ruga să nu îşi mute privirea din ochii ei, pentru că imensitatea mării noaptea o sperie, o face să se simtă parte din nimic. Cum o întreba cum poate să îi fie frică de mare, când e exact ca ea?

- Ştefan, ce te face să crezi că de mine nu îmi e frică?

Să uite cât de mult îi plăcea numele lui, atunci când ea îl pronunţa, aşa cum ştia doar ea. Să uite cum dimineaţa l-au trezit picurii de ploaie. Să uite cât de speriat a fost înainte să deschidă ochii, pentru că nu simţea mirosul de ţigară pe care era obişnuit să îl simtă în părul ei. Să uite ce uşurat a fost când şi-a dat seama că mirosul de ţigară a fost înlocuit de mirosul pur al mării. Să uite momentul în care şi-a reproşat că a adormit, momentul în care şi-a spus că ar trebui să îşi petreacă tot timpul privind-o. Să uite când ea i-a spus că nu pleacă nicăieri, că poate să o privească de câte ori vrea. Să uite cum îşi dorea să îşi consume restul existenţei acolo, lânga ea şi umbrela ei roşie. Să uite cum ea lăsa nisipul să îi fugă printre degete, cum nisipul cădea în palmele lui, apoi îi dădea şi el drumul, şi cădea în palmele ei. Cum considerau că se joacă nu cu nisipul, ci cu timpul. Cum ea spunea că ei pot să facă asta, să se joace cu timpul.

Cum să uite toate apusurile? Cum să uite toate dăţile în care cumpăra cafea şi punea zahăr în ea, pentru că ea îşi lua ciocolată caldă, dar sfârşea prin a-i bea lui cafeaua, şi nu ii plăcea fără zahăr? Cum să uite toate cărţile pe care le-a citit pentru că ea a insistat? Cum să uite că nu s-a mai uitat la meteo de o lună? Cum să uite că o iubea?

Nu vroia! Nu putea! Şi ea nu avea niciun drept să îi ceară asta. Avea dreptul să plece fără nicio explicaţie. Avea dreptul să spună că ei sunt doi străini. Avea dreptul să îi ucidă sufletul, oricum era de mult al ei, oricum ea îl crease . Dar să îi ceară să o uite nu avea dreptul!

Suferea de rău de ea. Ca în “Invitaţia la Vals”. Doi străini pe care ploaia de afară i-a obligat într-o zi de august să stea la aceeaşi masă. Uită… Nu uită. Nu vrea să uite. Merge la gară. 11 noiembrie. 2 trenuri cu destinaţia Constanţa. Primul a plecat de 20 de minute. Celălalt vine în 4 ore. Îşi petrece cele 4 ore în gară, în ploaia rece de noiembrie, gândindu-se la ea. La fel îşi petrece şi celelalte 12 ore până în Constanţa. De ce merge acolo? Ce vrea să facă? Timpul înapoi nu mai vine. Marea nu o să îi spună nimic. O să îşi petreacă restul vieţii acolo, considerând că marea e ea? O să îşi îngroape acolo iubirea pe care a căutat-o atât de mult? Nu ştie, ştie doar că acolo vrea să ajungă.

Iar ploua. E noiembrie, normal că ploua. Nici măcar nu trebuia să se uite la meteo ca să ştie asta. Constanţa e cel mai vechi oraş din România. Poate timpul chiar stă acolo.

Se plimba pe faleză. Căuta ceva. Plângea sau erau picurii de ploaie? Plaja era pustie.

În depărtare, o siluetă fragilă înainta sub o umbrelă roşie….