fără titlu şi fără conţinut

Stăteau faţă în faţă şi se priveau în ochi. El căuta iubirea şi era convins că o să o găsească. Ea o căutase prea mult ca să îşi mai aducă aminte de ea. Acum niciunul nu se mai gândea la nimic, niciunul nu îşi mai amintea nimic. Nu spuneau nimic, ochii lor erau aţintiţi unul asupra celuilalt. Fumul din cafenea era singurul care pătrundea între ei. Pe fundal se auzea Berlin – Take my breath away. Nu se cunoşteau. Erau doi oameni diferiţi, pe care ploaia torenţială de afară şi aglomeraţia i-au obligat să stea la aceeaşi masă.

Ochii ei erau mărturia fericirii uitate. Aveau culoarea cafelei cu marţipan pe care o bea cu atâta fineţe. El ar fi vrut să vorbească cu ea, dar îi era prea frică să nu mărească penibilul situaţiei. Si era prea fascinat de încheieturile mâinilor ei şi modul în care acestea se jucau cu cana de cafea. Încă de mic era convins că sunt momente in viaţă în care tăcerea e cea mai bună soluţie şi acum ştia că era unul din acele momente. Dar simţea nevoia să se convingă că ea e reală. Părea desprinsă dintr-un tablou franţuzesc, eşarfa ei de culoarea verdelui mării îi dădea un uşor aer boem, ce contrasta perfect cu expresia chipului ei, care înfăţisa o femeie responsabilă şi raţională. Ar fi vorbit, dar parcă buzele refuzau să se desprindă una de alta pentru a lăsa sunetele să iasă. Ar fi tăcut, dar îşi simţea corzile vocale pulsând. A ales să vorbească.

- Ar fi cazul ca ploaia să se oprească. În ziar, dimineaţă, scria că va fi însorit toată ziua, dar în ritmul ăsta o să fim cu toţii înghiţiţi de ape. Apropo, ăăăă… Îmi cer scuze. Eu sunt Ştefan.

Pauză. Nimic. Chipul ei nu trăda nicio emoţie, în ochii ei nu a apărut nicio secundă licărirea aceea care apare de obicei în ochii oamenilor când li se adresează un cuvânt. Ochii ei erau încă aţintiţi în ai lui, dar prea departe pentru ca el să poată ajunge la ei.

- Poftim? Da …… să se ….. oprească soarele. Ploaia, vreau să spun.

Nu dădea doi bani pe ploaia care o să-i înghită, după cum nu dădea doi bani nici pe faptul că pe el îl cheamă Ştefan sau nu. La asta se gândea el acum. Dacă înainte avea vreo îndoială, acum s-a convins că a venit momentul acela pe care îl aşteapta încă din copilărie, în care e mai bine să tacă. Şi totuşi, era ceva ce îl împingea să continue să vorbească. Poate erau picurii de ploaie care cădeau grăbiţi. Poate era muzica. Poate era cafeaua lui. Poate era destinul, pentru cei ce cred in el. Sau poate era pur şi simplu faptul că în faţa lui se afla o făptură umană, întamplător ireal de frumoasă.

- E ciudat cum plouă ….. ăăă, că plouă. În august ar trebui să fie soare, parcă e pe dos. Au spus ….. că o să fie caniculă.

Ce făcea? În loc să diminueze penibilul situaţiei, se arunca şi mai mult în el. Fiinţa ei îl intimida. Melodia Heart – Alone. Când era copil, o auzea la toate posturile de radio, auzise că era foarte faimoasă când el s-a născut. Acum se simţea exact ca atunci. Vremea. Iar a adus vorba de vreme. Oare ce l-a făcut să creadă că dacă prima dată când a deschis subiectul nu îl asculta, a doua oară ar fi diferit? Ce l-a făcut să creadă că ei i-ar putea păsa de ceva din ce spune el? Se gândea la toate astea fără a-şi lua ochii de la ea, de frică să nu piardă vreun gest de-al ei.

Deşi era convins că nu l-a băgat in seamă, ea a zâmbit. Nu ştia dacă a zâmbit pentru că a ascultat ce a spus el, dacă a zâmbit pentru că i-a fost milă de el, sau dacă a zâmbit pentru că în lumea ei s-a întâmplat ceva frumos. Şi nici nu îi păsa. Era ca şi cum în zâmbetul acela şi-ar fi văzut toată viaţa. Îl fascina. Când a zâmbit, întreaga faţă i s-a luminat. Buzele ei roşii i-au dezvelit dinţii albi, perfect aliniaţi, ce erau în deplină concordanţă cu tenul palid. Nu spunea nimic. Părea să respire pe ritmul picurilor de ploaie. Şi-a terminat cafeaua. S-a ridicat uşor, şi-a luat geanta şi a mers să plătească. Nu îi venea să creadă că o să plece. Mai ales luând în considerare ploaia torenţială de afară. A plătit.

- Ştefan, în lumea asta care e pe dos, nu ar trebui să crezi niciodată meteorologii. Ei cred că pot ghici gândurile ploii, dar nu ştiu că ploaia se distrează de minune pe seama lor.

Şi a plecat. Poate că totuşi îl ascultase. Poate că totuşi era atentă la el. I-a spus pe nume. Îşi simţea întreaga fiinţă paralizând pe măsură ce o vedea înaintând fără să-i pese de ploaie, fără să-i pese de el, fără să-i pese de lumea asta. Scaunul ei rămăsese gol, la fel de gol ca sufletul lui. Se simţea pustiu, nu mai auzea nimic în jurul său, exceptând picurii de ploaie. Lângă locul în care cu câteva minute în urmă strălucea ea, i-a văzut umbrela roşie. Fără a se mai gândi la nimic, s-a ridicat, a luat umbrela şi a început să fugă după ea.

Pe strada pustie se zărea doar silueta ei, înaintând uşor, fără a fi afectată de ploaie. A ajuns-o din urmă şi a atins-o uşor pe umăr.

- Ai uitat umbrela. Şi pe mine….

S-a uitat la el şi i-a zâmbit. S-au luat de mână şi au înaintat împreună. Picurii de ploaie îi pierdeau uşor, se mai zărea doar umbrela roşie şi eşarfa ei….

--- va urma ---

... astept sugestii pentru continuare, aici sau in particular.va rog.