absurd

Ne aflam în aceeaşi cafenea în care mi-ai desenat umbrele speriate de atâtea ori. Aceeaşi cafenea în care fumul dansa nebun în jurul nostru. Cafeneaua în care ţi-am scris scrisori cu mâinile tremurânde, le-am împachetat cu grijă şi ţi le-am lăsat pe pragul uşii. Cafeneaua în care mi-am lăsat toate lacrimile pe care mi le-ai transformat în zâmbete. Îmi spuneai că le aduni şi le păstrezi pe toate pentru muzeul nostru. Îţi spuneam că lacrimile vor ponosi cu totul muzeul nostru de hârtie. “Stimată domnişoară, te voi ruga să te abţii din a abjura muzeul nostru. L-am construit noi doi şi îşi are reşedinţa în lumea noastră, la intersecţia dintre strada tinereţii şi strada fericirii, în centrul oraşului. E ferit de orice pericol.” Când îţi auzea cuvintele, inima mi se zbătea de parcă ar fi vrut să iasă din mine şi să te îmbrăţişeze, de parcă ar fi fost un supliciu să o ţin în interiorul meu. La urma urmei, o înţeleg : întotdeauna cuvintele mele anodine căpătau ca prin miracol farmec atunci când le rosteai tu.

Ne aflam în aceeaşi cafenea în care mi-ai desenat umbrele speriate de atâtea ori. Mintea mea zbura către toate visele pe care nu le-am avut, către toţi oamenii pe care nu i-am cunoscut. către toate boabele de cafea care erau măcinate într-o zi, către toate firele de iarbă care erau călcate în picioare de oameni grăbiţi. Aveam revelaţia unei lumi nevăzute, pe care îmi doream s-o cunosc, să o simt şi să o descriu cu cele mai alese cuvinte. Realitatea mă capturase fără voia mea şi îmi doream să evadez. Îmi doream să îmi creez “ un loc de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”. Mă vedeai departe, cu toate că nu am fost niciodată mai aproape de tine. Fiecare literă pe care o atingeam pe maşina de scris purta amprenta ta. Mi-ai mărturisit încă de la început, petele de culoare îţi sunt mai aproape, sunt singurele pe care le poţi întelege atunci când sunt aşternute pe foaia de hârtie. Literele nu ţi-au zâmbit niciodată.

Ne aflăm în aceeaşi cafenea în care mi-ai desenat umbrele speriate de atâtea ori. Mă uit din nou la tine. Eşti tot aici; aceiaşi ochi frenetici care încearcă să mă înţeleagă. Mai iau o gură de cafea, în timp ce fumul dintre noi devine tot mai aspru …