mă sufocam ca-ntr-o apă pe care nu poţi s-o cuprinzi cu braţele.

Mihail Drumeş – Invitaţia la vals

Asculta mai multe audio Muzica

bărbaţilor din viaţa mea.

Nu e o postare pe care să îţi recomand să o citeşti, în cazul în care e prima mea creaţie pe care o vezi,aşa încât te-aş ruga să citeşti din urmă. Ȋmi cer scuze pentru ea, nu vreau să jignesc pe nimeni,nu vreau să stârnesc ură.doar că trebuia să scot afară din mine toate sentimentele astea care îmi blocau fiinţa.

O să încep cu tine, pentru că,dintr-un motiv sau altul, erai prezent in viaţa mea când am făcut acest blog.şi presupun că ar trebui să-ţi mulţumesc pentru asta, deşi nu cred că ai avut un merit prea mare.mi-ai stârnit sentimente polare , de care aveam nevoie ca să scriu.normal, apoi te-ai retras,dar tot îţi rămân recunoscătoare. Ai apărut tu şi sentimentele mele au început să jongleze.ţi-am construit un altar, te-am dezumanizat, te-am situat la nivelul zeilor.pe scurt,te-am iubit.te-am iubit prea mult, e adevărul.a fost prea mult pentru cât pot să duc, prea mult pentru cât îmi permit mie să duc.şi ştii care e problema?că nu pot să îţi găsesc nicio vină, nu pot să te crucific pentru nimic.nu m-ai rănit, nu m-ai dezamăgit, nu te-ai ascuns.din cauza asta ai fost refugiul perfect, pentru că nu ai existat.singura ta greşeală a fost că ai coborât la nivelul muritorilor. Nu,tu să nu îndrăzneşti să te victimizezi acum.tu eşti cel mai laş.ţineam la tine,înţelegi?doar că nu aşa cum ţi-ai dorit tu, aşa încât ai ales să fugi.trebuia să lupţi.trebuia să-mi arăţi că merită.nu aveam nevoie de dovezi de moralitate,de dovezi de iubire si sacrificiu suprem.aveam nevoie de o luptă.aveam nevoie să simt că sângele încă îmi mai pulsează. Dragul meu, tu nici măcar nu ştii cine eşti.te definesc cei din jur.îţi faci modele din ei, îi urmezi orbeşte, şi uiţi cum eşti.uiţi ce simţi tu.uiţi că ai dreptul să fii tu, nu o copie a prietenilor care au succes.uiţi că nimeni nu are dreptul să te modeleze după bunul plac. Şi tu ce faci?ce vrei?ştii ce vrei?pentru că pe mine m-ai pierdut,iubitule.eu am obosit.te apropii şi apoi te ascunzi iar.eşti aici, e bine, şi brusc dispari.apoi apari iar, şi povestea se repetă.uit până şi cine eşti.tu mai ştii?tu nu te-ai pierdut în atâtea personalităţi?ţi-e frică?e în regulă să-ţi fie frică.e în regulă să gândeşti.doar că eu nu mai pot să ţin pasul cu tine.nu mai vreau. Cât despre tine,îmi pare rău să o spun, dar eşti înduioşător.şi ţin să te anunţ că “înduioşător” este un sinonim al cuvântului “patetic”.ai avut atâta timp să lupţi, ai avut atâta timp să schimbi ceva.nu ai făcut nimic.şi acum vii şi tu cu texte menite să arate sacrificiul suprem,prin care spui că o să dispari, până când o să îţi faci ordine în viaţă.doar că uiţi ce spui, şi nu te retragi.nu realizezi că a venit momentul să te retragi. La polul opus te situezi tu.eşti speriat.eşti prea speriat,aşa că fugi din prima clipă. Ȋn mintea ta ce era?ţie de ce ţi-e frică să arăţi ce eşti, de ce ţi-e frică să arăţi ce poţi?de ce îţi iei masca asta de om nefericit,blestemat de viaţă?de ce nu ne arăţi adevărata ta valoare?de ce nu vrei să realizezi că ai potenţial?din acelaşi motiv din care ai pierdut şi fericirea.pentru că preferi să urmezi turma,să te iei după ei, ca nu cumva să rămâi singur.

Nu te bucura,să nu crezi că ai scăpat.pentru că dintre toţi,tu eşti cel mai laş.tu eşti cel care m-a distrus cel mai mult.eşti aşa de laş, încât ţi-a fost frică şi să încerci să mă cunoşti.nu ai fost in stare nici măcar să deschizi ochii,să vezi cât de mult tânjeam după atenţia ta.cât de mult tânjeam după o apreciere, cât de mult tânjeam după puţină afecţiune.habar nu ai ce ai pierdut.nu conştientizezi,nu?nu conştientizezi că nu ne mai putem întoarce.nu conştientizezi că acele momente au trecut,şi nu se mai întorc.nu conştientizezi că toate sunt efemere, că le dai cu piciorul tuturor.trebuia să fii aici.trebuia să-mi numeri lacrimile,nu să mi le sporeşti.trebuia să-mi neutralizezi dezamăgirile, nu să fii cea mai mare dezamăgire.trebuia să mă iubeşti.era aşa de greu?chiar era împotriva firii?erai singurul care trebuia să mă iubească, singurul care trebuia să fie aici, fără să ţină cont de alte circumstanţe.şi eşti singurul care a fugit fără măcar să încerce.trebuia să mă ghidezi, nu să mă laşi să gravitez într-o societate bolnavă,despre care nu ştiu nimic.trebuia să mă ridici,nu să mă împingi şi mai tare în abisul în care cad.trebuia să-ţi pese.atunci,acum.nu când o să fie prea târziu.

Ştiţi care e cea mai mare problemă,nu?că toţi fugiţi.toţi mă lasaţi singură.se presupune că sunteţi bărbaţi,nu?se presupune că luptaţi, se presupune că sprijiniţi.nu că abandonaţi.nu că sunteţi prea laşi.nu că vă ascundeţi până şi de voi. Şi ştiţi ce doare cel mai mult?că singurii doi dintre voi cărora le pasă.singurii care mă iubesc.singurii care mă ajută.singurii care nu mă abandonează,sunt îngrozitor de departe.aşa de departe încât doar iubirea pot să le-o mai simt.

Vreau să vă şterg din minte.vreau să vă păstrez ca pe nişte simple fotografii.am nevoie de asta.pentru că merg mai departe.pentru că mai am atâta viaţă în faţa mea!pentru că pot să ies şi singură din prăpastie.pentru că ies din ea, şi îmi scot inima din congelatorul în care m-aţi determinat să o arunc.încet,o să se dezgheţe.şi o să fie gata să vă primească pe voi,care meritaţi. pe tine,care meriţi.pe tine care,poate,eşti dispus să mă ajuţi puţin.pentru că de data asta o să am nevoie de puţin ajutor.de puţină căldură.

Mi-e atat de teama sa nu pierd un lucru pe care-l iubesc incat refuz sa mai iubesc ceva

Jonathan Safran Foer-"Extrem de tare si incredibil de aproape"

Asculta mai multe audio Muzica

Nimic din mine-n lumea ta...

Plec. Mă rup de tine, mă dezleg din funia asta care îmi sufocă fiinţa, din funia asta de care am nevoie ca să trăiesc. Nu mai rămâne nimic ce să-ţi amintească de mine. Niciun zâmbet grăbit înainte de plecare, niciun creion de ochi uitat in baie, niciun fir de păr uitat pe pernă. Trebuie să fiu liberă. Iubirea ta s-a tranformat într-o colivie care mi-a închis sufletul, din care nu poate să iasă, şi paradoxal e că nici nu îşi doreşte să iasă, paradoxal e că e aşa de bine acolo. Mă transform întrun condamnat care merge fericit spre injecţia letală, fără să încerce să se apere. şi nu am voie să mă transform în aşa ceva, înţelegi?ştiu că aşa e cel mai bine, pentru mine, pentru tine. ştiu că e singura cale, cea mai bună, şi totuşi, Doamne, ce-i cu inima mea? De ce vrea să iasă din mine?de ce se izbeşte plină de putere de toţi pereţii care o înconjoară, pentru ca apoi să se oprească brusc şi să provoace un colaps total?de ce cu fiecare secundă pe care o petrec în faţa ta spunându-ţi să uiţi, cu fiecare secundă în care mă chinui să îmi păstrez privirea impasibilă, cu fiecare secundă în care mă chinui să îmi ţin trăirile încuiate, simt că mi se prăbuşeşte fiinţa, treptat, până când nu are să mai rămână nimic din ea?de ce inima şi raţiunea îmi sunt în deplină discordanţă,pentru prima dată în viaţa mea?

Plec. Nu am altă opţiune. Nu am voie să simt, înţelegi? Nu am voie să iubesc. Nu-mi permit să iubesc. Nu vreau. Da, mi-e frică. Mi-e frică pentru că m-am apropiat prea mult de tine, pentru că te-am lăsat să intri prea adânc în inima mea. Te-am lăsat să o repari, te-am lăsat să mă repari. Am comis o erezie, am acţionat contrar dogmelor. şi inchiziţia poate veni oricând să mă pedepsească. Am greşit, am uitat, am simţit. Dar mai am încă timp. Aşa că plec. Nu-mi permit să simt. Nu-mi permit să sufăr. Nu-mi permit ca mii de cioburi să-mi atace iar inima. Nu am chirurgi cardiologi, nu am bandaje, nu mai vreau să sângerez. Nu vreau să trec iar prin procesul de învăţare a actului de a trăi. De-asta plec.

Plec. Nu ştii ce iubeşti. Nu-ţi doreşti să mă iubeşti. Totul e iluzie. Aşa e cel mai bine, aşa e cel mai uşor. îţi promit că o să fie uşor, pentru că încă nu e prea târziu. N-o să mai las nimic. Nimic ce să te facă să-ţi fie dor de mine. Nimic ce să te ţină în loc. Nimic ce să te facă să suferi. Nimic ce să-ti aducă aminte de mine. Nimic din mine-n lumea ta.

... it's the wrong kind of place to be thinking of you

http://www.flickr.com/photos/iareef/4465240548/

Asculta mai multe audio Muzica

Fără încheiere.

Mi-am imaginat momentul ăsta de atâtea ori. De prea multe ori. L-am fotografiat, mi l-am proiectat în minte de mii de ori.Tot timpul altfel, acelaşi moment. Momentul în care ochii tăi o să îi întâlnească pe ai mei. Ȋn care fiinţa ta o să îşi dea seama că acolo s-a născut, că de acolo provine, din ochii mei. Momentul în care o să îşi dorească să se întoarcă în locul de care aparţine, după care tânjea de atâta vreme.

L-am imaginat într-o zi prea caldă de primăvară. Ȋntr-o zi ploioasă de vară. Ȋntr-o zi rece de toamnă venită prea devreme. Ȋn timpul unei ninsori neliniştite de iarnă. Pe malul mării. Pe malul mării calme, pe malul mării zbuciumate. Pe o plajă cu mare calmă şi nisip împrăştiat uşor de briză, ca-ntr-un vals. Pe o plajă cu mare zbuciumată şi nisip azvârlit în toate părţile de vântul nestăpânit. Pe o plajă cu mare calmă şi nisip împrăştiat uşor de briză, care-mi mângâie pielea arsă de soare. Pe o plajă cu mare zbuciumată şi nisip azvârlit în toate părţile de vântul năpraznic care se proclamă stăpânul părului meu.

Pe o stradă pustie, ziua. Pe o stradă pustie, noaptea. Pe o stradă aglomerată, printre miile de perechi de ochi care apar şi dispar fără a lăsa amprente în sufletul meu, printre miile de zâmbete care nu mi se încleştează în minte. Pe o alee dintr-un parc. Pe o alee dintr-un parc din Cluj, pe o alee dintr-un parc din Oslo, dintr-un parc din Buenos Aires, dintr-un parc din Paris, din Amsterdam, din Sibiu, din Malmo, din Nantes, din Copenhaga. Pe o alee dintr-un parc prin care mă plimb cu privirea pierdută. Pe o alee dintr-un parc prin care mă plimb visând. Pe o alee dintr-un parc prin care fug de mine.

Am trecut prin aşa de multe parcuri. Am stat pe aşa de multe plaje, am privit aşa de multe mări. Am străbătut aşa de multe străzi. Am urcat în aşa de multe autobuze. Am intrat în atâtea cafenele. Am intrat în atâtea librării. Am privit pe atâtea geamuri. Am stat pe atâtea bănci. Am privit chipuri difuze prin atâta fum. Te-am căutat peste tot. Ba nu, te-am aşteptat peste tot. Am prevăzut clipa asta în atâtea moduri diferite, încât dacă toate imaginile create de mintea mea s-ar putea uni şi ar putea forma o autostradă, am putea să mergem pe ea prin toată lumea, şi tot ar mai rămâne material nefolosit. Am putea să străbatem două lumi prin intermediul ei.

Şi acum a sosit. Momentul pentru care pictasem toate tablourile posibile, momentul pe care mi-l imaginasem în toate modurile posibile. Mai puţin aşa cum a venit. Ȋn toate imaginile mele, exista o imperfecţiune. Imperfecţiunea aia care făcea totul să pară verosimil, făcea ca totul să facă parte din cotidian. Era frig. Sau vânt. Eram grăbită. Eram obosită. Eram speriată. Eram nehotărâtă.

Cu toate astea, tu ai venit acum. Ȋn singurul moment în care sentimentele mele sunt aliniate perfect, în singurul moment în care soarele încălzeşte fără să ardă, în singurul moment în care vântul bate destul cât să mă ajute sa respir, în singurul moment în care raţiunea îşi permite să fie cu mine şi să mă părăsească în acelaşi timp, în singurul moment pe care nu l-am prevăzut. Ȋn singurul moment în care nu te aşteptam, în singurul moment în care îmi doream cu adevărat să vii.

Eşti aici. Vrei să te întorci unde aparţii şi eu tânjesc să te primesc. Nicio imperfecţiune, niciun picur de ploaie, niciun fior de frig, niciun val surescitat, nimic ce să mă ajute să mă ancorez în cotidian, nimic ce să-mi ajute mintea să reacţioneze, să mă dea la o parte din faţa camionului pe care aştept să-l înfrunt cu atâta seninătate. Nimic ce să-ţi ajute conştientul să reacţioneze, să te dea la o parte din calea furtunii pe care aştepţi să o înfrunţi cu atâta seninătate. Şi de ce ar reacţiona acum, când ele ne-au împins aici, când ele ne-au ghidat paşii, ne-au încetinit sau ne-au grăbit, ne-au oprit, ne-au pornit, ne-au făcut să ajungem unde suntem?

Fără încheiere.