would you lie with me and just forget the world?

http://www.flickr.com/photos/11164709@N06/3225691826/

Asculta mai multe audio Muzica

Baloane de săpun

Simţeam că mă sufoc. Aerul nu-mi mai ajungea, nu-l simţeam. Plămânii îmi pulsau, îmi cereau aer în mod constant, parcă îmi cereau plata pentru toate dăţile în care le-am cerut prea mult în timp prea scurt. Ca nişte cămătari veritabili,erau gata să-mi ia tot ce am dacă refuzam să le plătesc. Apă rece? Nu, refuzau apa rece, în schimb îmi cucereau încet încet mintea, mă făceau să ameţesc. Trebuia să ies afară.

Aer rece, de iarnă târzie. Aer de iarnă prea târzie, aer de iarnă care nu se mai sfârşeşte. Ȋl respiram şi mă agăţam de el ca de ultima cale de mântuire. Plămânii erau mulţumiţi, mă iertau. Ȋn schimb, mi-era rău. Tremuram. N-aveam nevoie de aer. Aveam nevoie de tine. De tine, oricine ai fi tu, oriunde ai fi tu. Orice ai fi tu. Tânjeam după o îmbrăţişare, după o îmbrăţişare care să-mi încălzească întreaga fiinţă, să mă ducă înapoi în momentele de fericire absolută, să smulg din ele destul cât să-mi ajungă încă o vreme. Simţeam nevoia să fug. Să nu mă mai opresc până ajung la locul în care ne-am început sfârşitul, la locul în care am renunţat să trăim. Să schimb ceva acolo. Ce să schimb? Nu ştiu. Singură? Nu pot singură, sunt prea mică, sunt prea speriată. Cu cine? Tu nu eşti aici. Ei au alte priorităţi.

Ne sufocăm. Suntem striviţi de propriile noastre ruine. Suntem prea respectabili ca să ne jucăm. Suntem prea ocupaţi ca să ne plimbăm. Suntem prea precauţi ca să iubim. Prea deştepţi ca să citim. Prea demni ca să cerem ajutor. Prea tehnologizaţi ca să mai simţim. Prea realişti ca să mai visăm. Prea morali pentru a face ce ne dorim, când ne dorim. Prea lipsiţi de prejudecăţi pentru a ne respecta. Prea mari ca să privim în jos. Prea maturi pentru a ne îmbrăţişa. Prea bogaţi ca să culegem flori. Prea conectaţi pentru a fugi. Prea pacifişti ca să luptăm pentru visele noastre. Prea responsabili pentru a intra în neprevăzut. Prea încercaţi pentru a mai spera. Prea sociali pentru a fi noi înşine. Prea sănătoşi pentru a ne vindeca.

Vino şi convinge-mă că toate relele sunt efemere, doar iubirea nu! Convinge-mă că ea e răul cel mai bun, care o să le distrugă pe toate celelalte. Ia-mă de mână şi hai să evadăm dintre ruinele astea! Am încă speranţa că o să vii. Ȋncă te aştept...

Ȋntre timp a ieşit soarele... Tu ce faci?

Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii...

Lev Tolstoi - Anna Karenina

http://www.flickr.com/photos/i-o-a-n-a

Ozzy Osbourne & Lita Ford - If I Close My Eyes Forever
Asculta mai multe audio Muzica

Ȋncă exista. [sau III]

I: http://betweenshadowandheart.blogspot.com/2009/10/fara-titlu-si-fara-continut.html

II: http://betweenshadowandheart.blogspot.com/2009/11/fara-titlu-si-fara-continut-ii.html

Exista. Era încă pe pământ, pretinzând că nu îl mai doare. Ȋn definitiv, trecuseră două luni şi trei zile. Era 14 ianuarie, sau cel puţin aşa i s-a părut că scrie pe telefonul lui în dimineaţa asta. Nu îşi amintea prea multe lucruri de dinainte să apară ea, dar totuşi ar fi putut să jure că ianuarie e o lună de iarnă şi că iarna ar trebui să ningă, în niciun caz să fie furtună. E ciudat, nu ar fi crezut că ştie atât de exact cât timp a trecut de atunci. Din ziua în care a văzut-o ultima dată pe ea şi umbrela ei roşie. Oare atunci era chiar ea, sau era închipuire? Da, trebuia să fi fost ea. Ȋnchipuirea lui nu ar fi putut să descrie aşa de bine privirea ei în clipa în care i-a spus să plece. Ȋnchipuirea lui nu ar fi putut să formeze şi valurile de pe fundal. A fost aşa de simplu, aşa de scurt. A fugit după ea, ploaia plângea, marea era nervoasă. S-a întors uşor spre el, l-a privit cu aceeaşi răceală de dimineaţă :

- Nu, Ştefan. Uită!

Şi a mers mai departe. Nu ştie unde s-a dus, ştie doar că de data asta nu a mai avut putere să fugă după ea. Ȋşi mai aminteşte marea pe care o lăsa în urmă în ziua aceea rece de noiembrie, în care se întorcea acasă...

Poate ar fi bine să intre într-o cafenea, asta pare a fi cea mai bună soluţie, în orice caz mai bună decât să se învârtă prin ploaia rece. Cu spatele la uşă, nu vrea să vadă oamenii. Uitase demult să mai trăiască. Viaţa e o ironie. Ea l-a învăţat cum să trăiască. A uitat asta, dar pe ea nu putea să o uite.

Iar şi-a pus zahăr în cafea? Lui nu îi plăcea cafeaua cu zahăr. Ei îi plăcea. Şi îi plăcea să îşi strecoare cubuleţe de zahăr în colţul gurii, pe care să le ia când era plictisită şi avea nevoie de puţină dulceaţă în viaţa ei. Îi plăcea să îl ia de mână şi să îi spună cum fiecare pas pe care îl fac le construieşte viitorul. Cum totul depinde de paşii lor. De mărimea lor, de viteza lor şi de direcţia lor. Îi spunea cum atunci când nu sunt unul lângă celălalt, paşii lor îi pot aduce împreună, doar de ei depinde. O perioadă a făcut mii de paşi, de toate mărimile, în toate direcţiile. Paşi repezi, paşi înceţi. Nu l-au dus la ea... acum nu mai ştia. Acum doar îşi ducea existenţa, fără un scop anume, fără a conştientiza ce face. Ei îi mai plăcea să deseneze. Ȋi plăceau dimineţile cu miros de vară. Ȋi plăcea să nu facă nimic. Să meargă acasă, să se întindă pe jos şi să stea aşa. Câte ore nu au stat aşa, amândoi, întinşi pe jos, ţinându-se de mână... Ȋi plăcea sunetul scos de roţile maşinilor când atingeau asfaltul ud. Ȋi plăcea ploaia, dar nu îi plăcea frigul. Nu îi plăcea zăpada. Poate de-aia plouă în ianuarie.... Ȋi plăcea cartea “Invitaţia la vals.” Nu l-a lăsat să o termine...

Ȋşi amintea aşa de bine tot ce era legat de ea. Tot ce îi plăcea, tot ce nu îi plăcea. Oare lui ce îi plăcea? Nu-şi mai aducea aminte... Cine e el? Ȋi plăcea când ea îi spunea pe nume. Niciodată nu îi plăcuse prea mult numele lui, dar când ea spunea “Ştefan”, suna altfel. De atunci nu mai suporta ca nimeni sa îi spună pe nume. Ei n-aveau voie. Puteau sa-i spună Ştef şi atât. Ce-i mai plăcea lui? Ȋi plăcea să se trezească şi să se uite la ea cum doarme. Ȋi plăcea să îşi piardă degetele prin părul ei. Ȋi plăcea să îi şteargă lacrimile, dar nu îi plăcea să o vadă că plânge. Ȋi plăcea să înveţe despre ea. Ȋi plăcea să o descopere. Ȋi plăcea să vorbească cu ea, îi plăcea să se uite în ochii ei şi să tacă. Ȋi plăcea să o ia de mână şi să fugă cu ea, şi apoi să o ia în braţe. Ȋi plăcea să se joace cu degetele ei. Ȋi plăcea să îi facă surprize. Ȋi plăcea noaptea, să îi simtă respiraţia precipitată pe pieptul lui. Ȋi plăcea să simtă că o protejează. Ȋi plăcea să trăiască prin ea. Altfel nici nu ştia...

Şi înainte de ea? Nu-şi amintea cum era înainte de ea. Cum obişnuia să iubească înainte de ea? Nu obişnuia să iubească. El căuta iubirea, era convins că o să o găsească. Doar că nu o găsise, aşa că se mulţumea cu a transforma fetele în pioni, şi a le juca după cum dictau zarurile.

A găsit iubirea în ea. A găsit-o şi a pierdut-o. Nu a pierdut-o, era încă în el. Ȋl urmărea ca o umbră. Ȋncerca să o ucidă, dar era mai vie ca oricând. Era din ce în ce mai vie. Ȋncerca să îşi ucidă iubirea, dar de fapt iubirea îl ucidea pe el. Ȋşi dădea seama că asta se întâmplă, şi nu se putea împotrivi.

Ȋi era dor de ea. Ȋl durea. Putea să-şi păcălească prietenii care-i mai rămăseseră, la scurtele lor ieşiri. Pe el nu se putea păcăli. Avea nevoie de ea. Ȋntreaga lui fiinţă avea nevoie de ea.

Iar era cafeneaua plină. Iar ploua. Iar suferea. Oare ea ce făcea? Oare cât a mai stat la mare? Oare s-a întors cu acelaşi tren cu care s-a întors şi el? Oare ştia că ea i-a creat sufletul? Oare ştia că a călcat pe el, ştia că i l-a distrus şi că avea dreptul să facă asta? Oare a durut-o măcar puţin ziua aia? Oare s-a mai gândit de atunci la el, măcar o dată? Oare i-a părut rău vreo clipă? Oare s-a gândit ce ar fi fost dacă...? Oare şi-a imaginat ce fericiţi ar fi putut să fie? Oare ea a fost fericită? Oare acum era fericită? Oare l-a iubit vreodată?

O mână îl atinge uşor, şi ca prin vis, printre gândurile care îi invadau mintea pentru a o ucide, distinge nişte cuvinte

- Scuză-mă, e liber?

Nu aude prea bine vocea, nici măcar nu e sigur că asta a fost întrebat, dar dintr-un motiv sau altul simte că inima începe să-i bată, să-l doară, ca şi cum ar mai fi încă în viaţă.

- Da, e liber.

A spus că e liber? Nu vrea să vadă pe nimeni în faţa lui, vrea doar să se gândească la ea. Vede picuri de ploaie prelingându-se la picioarele lui. Se întoarce. Picurii de ploaie de prelingeau de pe o umbrelă roşie. Era o utopie? Nu, erau aceiaşi ochi de culoarea cafelei cu marţipan, care acum au îngheţat, când s-au întâlnit cu privirea lui.

Nu era o umbrelă roşie, era umbrela roşie. Nu era o utopie, era utopia lui...

http://www.flickr.com/photos/i-o-a-n-a

Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să găsim plăceri?

Mihail Drumeş – Invitaţia la Vals

Guns and Roses - November Rain
Asculta mai multe audio Muzica

ei doi.

Lui Mihai. Pentru că nu am uitat, şi îmi respect promisiunile. :)

Ei doi. Se vedeau zilnic. Bine, dacă nu zilnic, cel puţin de cinci ori pe săptămână. Nu se cunoşteau. El era Mihai. Ea era Sara.

El îşi propusese de multe ori să îi vorbească. Ştia foarte bine că în regulile impuse de societate eşti considerat cel puţin nebun dacă începi o conversaţie cu o persoană străină. Şi ea ştia asta. Ce era să-i spună? Scuză-mă, ai putea să îmi compostezi şi mie biletul? Apropo, mă cheamă Mihai şi cred că sunt îndrăgostit de tine.

Şi ea ar fi încercat. Şi după ce i-ar fi spus Mă cheamă Sara şi cred că sunt îndrăgostită de tine ce s-ar fi întâmplat?

Cam astea erau gândurile care le alergau prin minte ca la maraton de obicei când se întâlneau. Azi era diferit. El era sub influenţa puternică a unei cărţi. Ea era sub influenţa puternică a realităţii.

- Ăăă, n-nu vreau să mă crezi vreun nebun fără ocupaţie. Adică, nu contează. Ştii, poate că nu ai observat, dar ne întâlnim foarte des. Şi mă gândeam că poate, nu ştiu, poate…destinul. Şi poate vrei… ăăă…

Planul lui era cu siguranţă diferit. Nu avea un plan clar stabilit, dar parcă înainte să o privească în ochi avea nişte idei coerente în minte.

- … să mergem la o cafea? Adică, dacă ai şi tu timp, şi…. Ăăă, eu sunt Sara.

Nici planul ei nu era chiar aşa. Doar că ea ura cuvântul “plan” încă de când era la grădiniţă, aşa că nici nu i-a trecut prin cap vreodată să-şi facă vreun plan legat de orice. Ea visa şi atât.

- Mihai. Deci… mergem?

- Mergem.

Era ceva între ei. Era o legătură, ceva inexplicabil, ca şi cum s-ar cunoaşte de o grămadă de timp. Nici el, nici ea nu credeau în vieţi anterioare, dar când se priveau în ochi, ar fi putut să jure că erau mai mult decât doi oameni care se întâlnesc des de vreo 11 luni încoace. Nu erau doi oameni obişnuiţi care au făcut cunoştinţă în urmă cu 20 de minute. Erau Mihai şi Sara.

- Oamenii spun aşa de des că aşteaptă “momentul potrivit”. Şi eu spun asta. Spuneam. De fapt, de unde ştii când e momentul potrivit, Mihai?

- Cred că nu o să ştim niciodată când e momentul potrivit. Am senzaţia că e un termen introdus ca să facă fiinţa umană să se irosească.

- Da. Eu cred că momentul potrivit e acum, întotdeauna e acum. Şi dacă îl iroseşti, ai toate şansele să îl pierzi. Timpul nu stă după tine, să te ajute să găseşti momentul potrivit, în care stelele sunt perfect aliniate, soarele încălzeşte pământul, dar nu prea tare, ca să nu fie alterată raţiunea.

- Timpul trece. Trece şi schimbă oamenii. Poate dacă am fi vorbit cu 5 luni mai repede ar fi fost mai bine. Sau poate ar fi fost mai rău. Şi poate dacă nu vorbeam azi, mâine n-am mai fi fost. E un risc, să aştepti momentul potrivit. Şi majoritatea oamenilor şi-l asumă.

- Şi noi de ce ni l-am asumat atâta timp, Mihai?

- Pentru că e înfricoşător să faci parte din minoritate, chiar dacă ştii că e o absurditate să nu faci parte din ea.

- Păi hai atunci să ne construim majoritatea noastră. Să le arătăm tuturor că se înşeală când nu profită de prezent, că se înşeală când cred că timpul îi ajută, când nu îşi dau seama că timpul există ca să treacă, nu ca să ne fie nouă cârjă.

- Sara, şi dacă nu o să ne creadă nimeni?

- Dacă nu o să ne creadă nimeni, o să fugim la mare. O să îi spunem ei şi ea o să ne creadă. Şi o să găsim acolo oameni care să ne creadă. Mi-e aşa de dor de mare, Mihai. Nu mai vreau să-mi fie frig. Ȋnchid ochii, şi îmi aduc aminte de ea şi e aşa de bine. Şi apoi vine un fulg rece care îmi atinge pleoapa şi mă trezeşte. Şi la mare e frig acum. Dar acolo… acolo vezi marea…

- Da, şi vezi că valurile se luptă, că nu îngheaţă, că fac zgomot ca să sperie frigul. Şi ştii că ele câştigă, pentru că în final vine vara.

Era iubire? Putea să ajungă până la urmă să fie iubire? Erau făcuţi unul pentru celălalt? Erau doi visători care au avut norocul să se întâlnească? Era doar noroc? Era întâmplare? Era destin?

- Eu cred că destinul ne-a făcut pe noi să ne întâlnim.

- Poate, Mihai…

- Ce faci?

- Mă uit la stele.

- Nu e noapte, nu se văd stelele.

- Ştiu, Mihai. Doar că am auzit o bătrână pe o bancă, în parc, care spunea că atunci când se împlineşte destinul, stelele formează pe cer o palmă deschisă. Oamenii spuneau că e nebună… eu am crezut-o.

- Nu e o lume îngrozitoare, dar e plină de oameni îngrozitori.

- Jonathan Safran Foer – “Extrem de tare şi incredibil de aproape”?

- Da, Sara. Te-am auzit într-o zi spunând că e o carte extraordinară, aşa că m-am gândit să o citesc. Şi mi-a arătat cât de scurtă şi neaşteptată e viaţa.

- Aşa şi e. Azi suntem aici, ninge. Nu ştim ce o să fie mâine. Ştim ce a fost ieri, dar nu ne ajută la nimic. Mihai, ţie îţi plăcea iarna când erai copil? Toţi copiii iubesc iarna, zăpada.

- Da, îmi plăcea. Eram îndrăgostit de ea. Îmi citise bunica o poveste. Era despre doi îndrăgostiţi. Se iubeau foarte mult, doar că ea fusese promisă unui zeu. S-a îndrăgostit de muritor şi a fugit cu el. Zeul i-a găsit, şi ca să îi pedepsească i-a îngheţat pe amândoi şi i-a închis într-o peşteră ascunsă, de unde pot să iasă numai noaptea, când ninge puternic. Doar atunci pot să fie împreună. Iubeam fiecare fulg de zăpadă, şi mă rugam să nu se mai oprească niciodată, să fie cât mai frig, pentru ca ei să poată fi împreună pentru totdeauna.

- Şi când a încetat să îţi placă?

- Atunci când mi-am dat seama că era o poveste, când mi-am dat seama că nu există zei, şi că nu există nici îndrăgostiţi închişi în peşteri, când mi-au spus că nu tot ce e vis se poate transforma în realitate.

- Şi tu i-ai crezut?

- Nu i-am crezut la început, Sara. Doar că apoi mi-au arătat ei ce înseamnă realitatea şi mi-au ucis visele.

- De ce i-ai lăsat?Ei habar nu au, sunt nişte laşi care nu îndrăznesc să viseze, care cred că atunci când te maturizezi visele trebuie să plece. Eu cred că îndrăgostiţii ăştia există, şi că la ei e iubirea. Trebuie să-i salvăm, şi atunci o să aducem înapoi iubirea pe pământ.

- Dacă o să ne pedepsească şi pe noi zeul?

- Pe noi nu o să ne găsească. O să avem grijă să nu ne vadă nimeni, să nu ştie nimeni de noi. Ȋn fiecare seară o să ne oprim la câte o căsuţă, niciodată aceeaşi.

- Şi fiecărui om care o să ne găzduiască, o să îi spunem altă poveste, pentru ca zeul să nu poată afla despre noi.

- Şi eu nu o să fiu tot timpul Sara. O să fiu într-o seară Sara, în altă seară Diana, în altă seară Bianca, Ioana, Camelia, Ana, Elena. Toate numele care o să ne vină în minte. Şi tu o să fii Matei. O să fii Ştefan. O să fii Victor. O să fii Luca. Poate şi Andrei. O să îi căutăm în fiecare colţ al pământului.

- Şi dacă va ploua?

- Ne va uda.

- O să îi găsim, Sara?

- Da, cu siguranţă. Şi o să le punem flori în păr, şi ei o să cheme pentru noi stelele, chiar dacă nu o să fie noapte. Şi atunci o să ştim că a fost destinul. Şi o să strălucească soarele, chiar dacă o să ningă. O să ne fie cald în inimă tot timpul.

- Şi oamenii o să iubească, o să iubească toţi.

- Da, Mihai. O să iubească. O să se iubească. O să ne iubească. Şi noi o să putem să ne iubim…

Erau ei doi. El era Mihai. Ea era Sara.

[îmi cer scuze pentru că nu e prea reuşită, nici vremea de afară nu mă ajută.]