http://www.flickr.com/photos/i-o-a-n-a

Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să găsim plăceri?

Mihail Drumeş – Invitaţia la Vals

Guns and Roses - November Rain
Asculta mai multe audio Muzica

ei doi.

Lui Mihai. Pentru că nu am uitat, şi îmi respect promisiunile. :)

Ei doi. Se vedeau zilnic. Bine, dacă nu zilnic, cel puţin de cinci ori pe săptămână. Nu se cunoşteau. El era Mihai. Ea era Sara.

El îşi propusese de multe ori să îi vorbească. Ştia foarte bine că în regulile impuse de societate eşti considerat cel puţin nebun dacă începi o conversaţie cu o persoană străină. Şi ea ştia asta. Ce era să-i spună? Scuză-mă, ai putea să îmi compostezi şi mie biletul? Apropo, mă cheamă Mihai şi cred că sunt îndrăgostit de tine.

Şi ea ar fi încercat. Şi după ce i-ar fi spus Mă cheamă Sara şi cred că sunt îndrăgostită de tine ce s-ar fi întâmplat?

Cam astea erau gândurile care le alergau prin minte ca la maraton de obicei când se întâlneau. Azi era diferit. El era sub influenţa puternică a unei cărţi. Ea era sub influenţa puternică a realităţii.

- Ăăă, n-nu vreau să mă crezi vreun nebun fără ocupaţie. Adică, nu contează. Ştii, poate că nu ai observat, dar ne întâlnim foarte des. Şi mă gândeam că poate, nu ştiu, poate…destinul. Şi poate vrei… ăăă…

Planul lui era cu siguranţă diferit. Nu avea un plan clar stabilit, dar parcă înainte să o privească în ochi avea nişte idei coerente în minte.

- … să mergem la o cafea? Adică, dacă ai şi tu timp, şi…. Ăăă, eu sunt Sara.

Nici planul ei nu era chiar aşa. Doar că ea ura cuvântul “plan” încă de când era la grădiniţă, aşa că nici nu i-a trecut prin cap vreodată să-şi facă vreun plan legat de orice. Ea visa şi atât.

- Mihai. Deci… mergem?

- Mergem.

Era ceva între ei. Era o legătură, ceva inexplicabil, ca şi cum s-ar cunoaşte de o grămadă de timp. Nici el, nici ea nu credeau în vieţi anterioare, dar când se priveau în ochi, ar fi putut să jure că erau mai mult decât doi oameni care se întâlnesc des de vreo 11 luni încoace. Nu erau doi oameni obişnuiţi care au făcut cunoştinţă în urmă cu 20 de minute. Erau Mihai şi Sara.

- Oamenii spun aşa de des că aşteaptă “momentul potrivit”. Şi eu spun asta. Spuneam. De fapt, de unde ştii când e momentul potrivit, Mihai?

- Cred că nu o să ştim niciodată când e momentul potrivit. Am senzaţia că e un termen introdus ca să facă fiinţa umană să se irosească.

- Da. Eu cred că momentul potrivit e acum, întotdeauna e acum. Şi dacă îl iroseşti, ai toate şansele să îl pierzi. Timpul nu stă după tine, să te ajute să găseşti momentul potrivit, în care stelele sunt perfect aliniate, soarele încălzeşte pământul, dar nu prea tare, ca să nu fie alterată raţiunea.

- Timpul trece. Trece şi schimbă oamenii. Poate dacă am fi vorbit cu 5 luni mai repede ar fi fost mai bine. Sau poate ar fi fost mai rău. Şi poate dacă nu vorbeam azi, mâine n-am mai fi fost. E un risc, să aştepti momentul potrivit. Şi majoritatea oamenilor şi-l asumă.

- Şi noi de ce ni l-am asumat atâta timp, Mihai?

- Pentru că e înfricoşător să faci parte din minoritate, chiar dacă ştii că e o absurditate să nu faci parte din ea.

- Păi hai atunci să ne construim majoritatea noastră. Să le arătăm tuturor că se înşeală când nu profită de prezent, că se înşeală când cred că timpul îi ajută, când nu îşi dau seama că timpul există ca să treacă, nu ca să ne fie nouă cârjă.

- Sara, şi dacă nu o să ne creadă nimeni?

- Dacă nu o să ne creadă nimeni, o să fugim la mare. O să îi spunem ei şi ea o să ne creadă. Şi o să găsim acolo oameni care să ne creadă. Mi-e aşa de dor de mare, Mihai. Nu mai vreau să-mi fie frig. Ȋnchid ochii, şi îmi aduc aminte de ea şi e aşa de bine. Şi apoi vine un fulg rece care îmi atinge pleoapa şi mă trezeşte. Şi la mare e frig acum. Dar acolo… acolo vezi marea…

- Da, şi vezi că valurile se luptă, că nu îngheaţă, că fac zgomot ca să sperie frigul. Şi ştii că ele câştigă, pentru că în final vine vara.

Era iubire? Putea să ajungă până la urmă să fie iubire? Erau făcuţi unul pentru celălalt? Erau doi visători care au avut norocul să se întâlnească? Era doar noroc? Era întâmplare? Era destin?

- Eu cred că destinul ne-a făcut pe noi să ne întâlnim.

- Poate, Mihai…

- Ce faci?

- Mă uit la stele.

- Nu e noapte, nu se văd stelele.

- Ştiu, Mihai. Doar că am auzit o bătrână pe o bancă, în parc, care spunea că atunci când se împlineşte destinul, stelele formează pe cer o palmă deschisă. Oamenii spuneau că e nebună… eu am crezut-o.

- Nu e o lume îngrozitoare, dar e plină de oameni îngrozitori.

- Jonathan Safran Foer – “Extrem de tare şi incredibil de aproape”?

- Da, Sara. Te-am auzit într-o zi spunând că e o carte extraordinară, aşa că m-am gândit să o citesc. Şi mi-a arătat cât de scurtă şi neaşteptată e viaţa.

- Aşa şi e. Azi suntem aici, ninge. Nu ştim ce o să fie mâine. Ştim ce a fost ieri, dar nu ne ajută la nimic. Mihai, ţie îţi plăcea iarna când erai copil? Toţi copiii iubesc iarna, zăpada.

- Da, îmi plăcea. Eram îndrăgostit de ea. Îmi citise bunica o poveste. Era despre doi îndrăgostiţi. Se iubeau foarte mult, doar că ea fusese promisă unui zeu. S-a îndrăgostit de muritor şi a fugit cu el. Zeul i-a găsit, şi ca să îi pedepsească i-a îngheţat pe amândoi şi i-a închis într-o peşteră ascunsă, de unde pot să iasă numai noaptea, când ninge puternic. Doar atunci pot să fie împreună. Iubeam fiecare fulg de zăpadă, şi mă rugam să nu se mai oprească niciodată, să fie cât mai frig, pentru ca ei să poată fi împreună pentru totdeauna.

- Şi când a încetat să îţi placă?

- Atunci când mi-am dat seama că era o poveste, când mi-am dat seama că nu există zei, şi că nu există nici îndrăgostiţi închişi în peşteri, când mi-au spus că nu tot ce e vis se poate transforma în realitate.

- Şi tu i-ai crezut?

- Nu i-am crezut la început, Sara. Doar că apoi mi-au arătat ei ce înseamnă realitatea şi mi-au ucis visele.

- De ce i-ai lăsat?Ei habar nu au, sunt nişte laşi care nu îndrăznesc să viseze, care cred că atunci când te maturizezi visele trebuie să plece. Eu cred că îndrăgostiţii ăştia există, şi că la ei e iubirea. Trebuie să-i salvăm, şi atunci o să aducem înapoi iubirea pe pământ.

- Dacă o să ne pedepsească şi pe noi zeul?

- Pe noi nu o să ne găsească. O să avem grijă să nu ne vadă nimeni, să nu ştie nimeni de noi. Ȋn fiecare seară o să ne oprim la câte o căsuţă, niciodată aceeaşi.

- Şi fiecărui om care o să ne găzduiască, o să îi spunem altă poveste, pentru ca zeul să nu poată afla despre noi.

- Şi eu nu o să fiu tot timpul Sara. O să fiu într-o seară Sara, în altă seară Diana, în altă seară Bianca, Ioana, Camelia, Ana, Elena. Toate numele care o să ne vină în minte. Şi tu o să fii Matei. O să fii Ştefan. O să fii Victor. O să fii Luca. Poate şi Andrei. O să îi căutăm în fiecare colţ al pământului.

- Şi dacă va ploua?

- Ne va uda.

- O să îi găsim, Sara?

- Da, cu siguranţă. Şi o să le punem flori în păr, şi ei o să cheme pentru noi stelele, chiar dacă nu o să fie noapte. Şi atunci o să ştim că a fost destinul. Şi o să strălucească soarele, chiar dacă o să ningă. O să ne fie cald în inimă tot timpul.

- Şi oamenii o să iubească, o să iubească toţi.

- Da, Mihai. O să iubească. O să se iubească. O să ne iubească. Şi noi o să putem să ne iubim…

Erau ei doi. El era Mihai. Ea era Sara.

[îmi cer scuze pentru că nu e prea reuşită, nici vremea de afară nu mă ajută.]

Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te indoiesti mai mult.

Mihail Drumes - Invitatia la vals

http://badorgood.com/membri/camis/fotografii

pentru muzica am ales un mix intre doua piese Iris, am scris postarea ascultand melodiile si mi se pare ca se potrivesc extraordinar cu actiunea.

mersi pentru imensa stradanie ca sa le lipesti. te iubesc>:d<

iris - mix

Asculta mai multe audio diverse

fără titlu şi fără conţinut (II)

Se uita în ochii ei şi nu-i venea să creadă. Erau reci, nu îi transmiteau nimic. Impuneau parcă o graniţă sacră, nu putea să treacă de ei, să îşi dea seama ce gândeşte ea cu adevărat. Aveau culoarea cafelei cu marţipan. Aceeaşi culoare pe care o aveau şi în ziua aceea de august, când el şi-a găsit în ei motivul existenţei. Parcă trecuseră ani de atunci….

- P - Pleci. Pleci pur şi simplu? Uiţi de mine, uiţi tot ce a fost? Uiţi de noi?

- N - Noi? Ce suntem noi, Ştefan? Doi străini pe care ploaia de afară i-a obligat într-o zi de august să stea la aceeaşi masă. Uită…

Şi a plecat. A plecat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, exact ca în urmă cu trei luni. A plecat ca şi cum nu i-ar păsa că acum calcă pe sufletul lui. Doi străini pe care ploaia de afară i-a obligat într-o zi de august să stea la aceeaşi masă…. Doi străini… să stea la aceeaşi masă. Cuvintele ei îi răsunau în minte. Uită…. Uită? Ea putea să uite? Dacă da, să-l înveţe şi pe el. Să-l înveţe să uite că a învăţat iubirea. Să-l înveţe să uite de câte ori a tresărit la auzul vocii ei. Să-l înveţe să uite viaţa.

Chiar putea să treacă peste tot? Pentru ea nu a fost nimic? L-a făcut să o iubească. L-a făcut să fie nebun după ea. Să trăiască pentru ea, prin ea. Şi acum a plecat.

Doi străini…..Uită. Capul îi pulsa, nu simţea nimic, şi totuşi simţea tot. Uită…. . Să uite cum i-a zâmbit în dimineaţa aia, când s-a dus la ea pentru că a simţit în vocea ei că ceva nu e bine. In dimineaţa aia când ea i-a deschis uşa, şi în ochii ei se putea vedea că a plâns. Când nu a întrebat-o nimic, a îmbrăţişat-o şi a ţinut-o aşa. Şi-a ridicat privirea, s-a uitat la el şi a zâmbit:

- Mergem?

- Da, mergem.

- Unde?

- Oriunde.

Să uite cum au plecat fără nimic, cu hainele de pe ei, actele, nişte bani, “Invitaţia la vals” şi umbrela ei roşie. Cum s-au urcat în trenul spre Constanţa, cum se priveau, cum râdeau. Cum ea îl bătea la cap să citească şi el cartea. Cum a început să citească şi ea arunca în el cu M&m’s-uri cumpărate din gara din Braşov, când a speriat-o pentru că a urcat in celălalt vagon şi a stat acolo până a plecat trenul. Cum l-a strâns în braţe şi i-a spus să nu îi mai facă asta niciodată. Cum i-a spus să nu o părăsească niciodată, să nu plece niciodată. Şi acum ea era cea care pleca.

Să uite cum a râs de ea pentru că şi-a luat umbrela, când în toate cele trei locuri în care el se uita la vreme se anunţase soare toată săptămâna. Să uite cum au coborât din tren, şi după 5 minute a început o furtună. Să uite cum ea a râs, şi-a deschis umbrela şi a început să fugă.

- Ce faci? Nu mă aştepţi? N-am umbrelă.

- Şi la ce îţi trebuie? Nu vezi că e soare toată săptămâna? Ai grijă să nu te topeşti, nu ştiu ce m-aş face fără tine.

Să uite cum a fugit după ea, cum a prins-o, a luat-o în braţe şi s-a învârtit cu ea în cercuri perfecte. Cum le-au rămas urmele paşilor pe nisip. Cum s-au plimbat toată noaptea pe malul mării, doar ei şi umbrela roşie. Cum i se citea fericirea în ochi când intra în mare. Cum îl ţinea de mâini, şi îl ruga să nu îşi mute privirea din ochii ei, pentru că imensitatea mării noaptea o sperie, o face să se simtă parte din nimic. Cum o întreba cum poate să îi fie frică de mare, când e exact ca ea?

- Ştefan, ce te face să crezi că de mine nu îmi e frică?

Să uite cât de mult îi plăcea numele lui, atunci când ea îl pronunţa, aşa cum ştia doar ea. Să uite cum dimineaţa l-au trezit picurii de ploaie. Să uite cât de speriat a fost înainte să deschidă ochii, pentru că nu simţea mirosul de ţigară pe care era obişnuit să îl simtă în părul ei. Să uite ce uşurat a fost când şi-a dat seama că mirosul de ţigară a fost înlocuit de mirosul pur al mării. Să uite momentul în care şi-a reproşat că a adormit, momentul în care şi-a spus că ar trebui să îşi petreacă tot timpul privind-o. Să uite când ea i-a spus că nu pleacă nicăieri, că poate să o privească de câte ori vrea. Să uite cum îşi dorea să îşi consume restul existenţei acolo, lânga ea şi umbrela ei roşie. Să uite cum ea lăsa nisipul să îi fugă printre degete, cum nisipul cădea în palmele lui, apoi îi dădea şi el drumul, şi cădea în palmele ei. Cum considerau că se joacă nu cu nisipul, ci cu timpul. Cum ea spunea că ei pot să facă asta, să se joace cu timpul.

Cum să uite toate apusurile? Cum să uite toate dăţile în care cumpăra cafea şi punea zahăr în ea, pentru că ea îşi lua ciocolată caldă, dar sfârşea prin a-i bea lui cafeaua, şi nu ii plăcea fără zahăr? Cum să uite toate cărţile pe care le-a citit pentru că ea a insistat? Cum să uite că nu s-a mai uitat la meteo de o lună? Cum să uite că o iubea?

Nu vroia! Nu putea! Şi ea nu avea niciun drept să îi ceară asta. Avea dreptul să plece fără nicio explicaţie. Avea dreptul să spună că ei sunt doi străini. Avea dreptul să îi ucidă sufletul, oricum era de mult al ei, oricum ea îl crease . Dar să îi ceară să o uite nu avea dreptul!

Suferea de rău de ea. Ca în “Invitaţia la Vals”. Doi străini pe care ploaia de afară i-a obligat într-o zi de august să stea la aceeaşi masă. Uită… Nu uită. Nu vrea să uite. Merge la gară. 11 noiembrie. 2 trenuri cu destinaţia Constanţa. Primul a plecat de 20 de minute. Celălalt vine în 4 ore. Îşi petrece cele 4 ore în gară, în ploaia rece de noiembrie, gândindu-se la ea. La fel îşi petrece şi celelalte 12 ore până în Constanţa. De ce merge acolo? Ce vrea să facă? Timpul înapoi nu mai vine. Marea nu o să îi spună nimic. O să îşi petreacă restul vieţii acolo, considerând că marea e ea? O să îşi îngroape acolo iubirea pe care a căutat-o atât de mult? Nu ştie, ştie doar că acolo vrea să ajungă.

Iar ploua. E noiembrie, normal că ploua. Nici măcar nu trebuia să se uite la meteo ca să ştie asta. Constanţa e cel mai vechi oraş din România. Poate timpul chiar stă acolo.

Se plimba pe faleză. Căuta ceva. Plângea sau erau picurii de ploaie? Plaja era pustie.

În depărtare, o siluetă fragilă înainta sub o umbrelă roşie….

[multumesc >:d<]

in incercarea de a construi putin atmosfera cafenelei....

Berlin - Take My Breath Away (Top Gun Theme)
Asculta mai multe audio Muzica

Pretul unei femei nu-l afli decat dupa ce o pierzi.

Mihail Drumes - Scrisoare de Dragoste

fără titlu şi fără conţinut

Stăteau faţă în faţă şi se priveau în ochi. El căuta iubirea şi era convins că o să o găsească. Ea o căutase prea mult ca să îşi mai aducă aminte de ea. Acum niciunul nu se mai gândea la nimic, niciunul nu îşi mai amintea nimic. Nu spuneau nimic, ochii lor erau aţintiţi unul asupra celuilalt. Fumul din cafenea era singurul care pătrundea între ei. Pe fundal se auzea Berlin – Take my breath away. Nu se cunoşteau. Erau doi oameni diferiţi, pe care ploaia torenţială de afară şi aglomeraţia i-au obligat să stea la aceeaşi masă.

Ochii ei erau mărturia fericirii uitate. Aveau culoarea cafelei cu marţipan pe care o bea cu atâta fineţe. El ar fi vrut să vorbească cu ea, dar îi era prea frică să nu mărească penibilul situaţiei. Si era prea fascinat de încheieturile mâinilor ei şi modul în care acestea se jucau cu cana de cafea. Încă de mic era convins că sunt momente in viaţă în care tăcerea e cea mai bună soluţie şi acum ştia că era unul din acele momente. Dar simţea nevoia să se convingă că ea e reală. Părea desprinsă dintr-un tablou franţuzesc, eşarfa ei de culoarea verdelui mării îi dădea un uşor aer boem, ce contrasta perfect cu expresia chipului ei, care înfăţisa o femeie responsabilă şi raţională. Ar fi vorbit, dar parcă buzele refuzau să se desprindă una de alta pentru a lăsa sunetele să iasă. Ar fi tăcut, dar îşi simţea corzile vocale pulsând. A ales să vorbească.

- Ar fi cazul ca ploaia să se oprească. În ziar, dimineaţă, scria că va fi însorit toată ziua, dar în ritmul ăsta o să fim cu toţii înghiţiţi de ape. Apropo, ăăăă… Îmi cer scuze. Eu sunt Ştefan.

Pauză. Nimic. Chipul ei nu trăda nicio emoţie, în ochii ei nu a apărut nicio secundă licărirea aceea care apare de obicei în ochii oamenilor când li se adresează un cuvânt. Ochii ei erau încă aţintiţi în ai lui, dar prea departe pentru ca el să poată ajunge la ei.

- Poftim? Da …… să se ….. oprească soarele. Ploaia, vreau să spun.

Nu dădea doi bani pe ploaia care o să-i înghită, după cum nu dădea doi bani nici pe faptul că pe el îl cheamă Ştefan sau nu. La asta se gândea el acum. Dacă înainte avea vreo îndoială, acum s-a convins că a venit momentul acela pe care îl aşteapta încă din copilărie, în care e mai bine să tacă. Şi totuşi, era ceva ce îl împingea să continue să vorbească. Poate erau picurii de ploaie care cădeau grăbiţi. Poate era muzica. Poate era cafeaua lui. Poate era destinul, pentru cei ce cred in el. Sau poate era pur şi simplu faptul că în faţa lui se afla o făptură umană, întamplător ireal de frumoasă.

- E ciudat cum plouă ….. ăăă, că plouă. În august ar trebui să fie soare, parcă e pe dos. Au spus ….. că o să fie caniculă.

Ce făcea? În loc să diminueze penibilul situaţiei, se arunca şi mai mult în el. Fiinţa ei îl intimida. Melodia Heart – Alone. Când era copil, o auzea la toate posturile de radio, auzise că era foarte faimoasă când el s-a născut. Acum se simţea exact ca atunci. Vremea. Iar a adus vorba de vreme. Oare ce l-a făcut să creadă că dacă prima dată când a deschis subiectul nu îl asculta, a doua oară ar fi diferit? Ce l-a făcut să creadă că ei i-ar putea păsa de ceva din ce spune el? Se gândea la toate astea fără a-şi lua ochii de la ea, de frică să nu piardă vreun gest de-al ei.

Deşi era convins că nu l-a băgat in seamă, ea a zâmbit. Nu ştia dacă a zâmbit pentru că a ascultat ce a spus el, dacă a zâmbit pentru că i-a fost milă de el, sau dacă a zâmbit pentru că în lumea ei s-a întâmplat ceva frumos. Şi nici nu îi păsa. Era ca şi cum în zâmbetul acela şi-ar fi văzut toată viaţa. Îl fascina. Când a zâmbit, întreaga faţă i s-a luminat. Buzele ei roşii i-au dezvelit dinţii albi, perfect aliniaţi, ce erau în deplină concordanţă cu tenul palid. Nu spunea nimic. Părea să respire pe ritmul picurilor de ploaie. Şi-a terminat cafeaua. S-a ridicat uşor, şi-a luat geanta şi a mers să plătească. Nu îi venea să creadă că o să plece. Mai ales luând în considerare ploaia torenţială de afară. A plătit.

- Ştefan, în lumea asta care e pe dos, nu ar trebui să crezi niciodată meteorologii. Ei cred că pot ghici gândurile ploii, dar nu ştiu că ploaia se distrează de minune pe seama lor.

Şi a plecat. Poate că totuşi îl ascultase. Poate că totuşi era atentă la el. I-a spus pe nume. Îşi simţea întreaga fiinţă paralizând pe măsură ce o vedea înaintând fără să-i pese de ploaie, fără să-i pese de el, fără să-i pese de lumea asta. Scaunul ei rămăsese gol, la fel de gol ca sufletul lui. Se simţea pustiu, nu mai auzea nimic în jurul său, exceptând picurii de ploaie. Lângă locul în care cu câteva minute în urmă strălucea ea, i-a văzut umbrela roşie. Fără a se mai gândi la nimic, s-a ridicat, a luat umbrela şi a început să fugă după ea.

Pe strada pustie se zărea doar silueta ei, înaintând uşor, fără a fi afectată de ploaie. A ajuns-o din urmă şi a atins-o uşor pe umăr.

- Ai uitat umbrela. Şi pe mine….

S-a uitat la el şi i-a zâmbit. S-au luat de mână şi au înaintat împreună. Picurii de ploaie îi pierdeau uşor, se mai zărea doar umbrela roşie şi eşarfa ei….

--- va urma ---

... astept sugestii pentru continuare, aici sau in particular.va rog.