vis pierdut

[ prima creaţie la maşina mea de scris]

Eram artistă pe-atunci. sau cel puţin aşa mă vedeam. ţi-am desenat urmele trupului, umbrele ochilor şi culoarea buzelor. eram fascinată de încheieturile vii ale mâinilor tale. viaţa circula prin ele fără a se teme de nimic … acum nici că mai zăresc viaţa din ele.

Umblam, împreună, pe sârma perfectă. totul veghea asupra noastră, nimic nu ne atingea. într-o zi, o furtună ne-a stricat sârma. am reparat-o, dar am decis că a venit vremea să ne construim o autostradă. n-am mai apucat să învăţăm să ne plimbăm pe ea. O vreme, ne uitam împreună la sârma noastră şi ne măsuram visurile ce le trăiam acolo, sus, înainte de furtună. nu o regretam, căci ne adusese un prezent diferit, unul ce părea frumos, pe atunci.

Deşi nu am avut timp să învăţăm să ne plimbăm împreună pe autostradă, am trăit o vreme pe ea. ne ţineam de mână, întinşi pe spate, şi priveam la cer. nu aveam acoperiş, dar eram protejaţi de furtuni. nu aveam trotuar, dar maşinile nu ajungeau la noi. nu credeam în nimic : nu existau maşini, nu existau furtuni, nu existau nici măcar nori. eram doar noi doi pe pământ, şi sârma noastră pe cer. râdeam, dansam, îţi pictam inima în culori.

Între timp, te-am pierdut. m-ai uitat între pânzele mele. am rămas fără culori, şi nu mi-ai mai adus altele. acum nu mai sunt artistă. umplu pânze cu negru, fără vreun scop anume. obţin picturi în alb şi negru, complet lipsite de noimă. te caut, dar nu te mai găsesc. mint, te găsesc. eşti aici, te văd, dar nu te mai simt. nu-ţi mai simt viaţa, nu-mi mai dai viaţă. nu mai vii să oprim timpul, nu mai pierdem orele ca şi cum am fi demiurgi, ca şi cum le-am putea presăra cu trandafiri şi le-am putea recrea oricând.

Ochii-ţi sunt goi, şi privirea nu-ti mai ajunge până la mine. nici nu încerci s-o faci să ajungă la mine. prezenţa ta lipseşte violent, şi nu o pot recăpăta oricât aş încerca. mă zbat ca într-o pânză de păianjen în formă de spirală, dar în zadar, căci tu eşti ancorat în realitate. te-a prins şi nu te mai lasă să pleci, nu te mai lasă să te întorci la mine.

Şi te vreau atât de mult încât durerea mănâncă din mine. mi-e atât de dor de viaţa noastră. vreau să te smulg din realul ăsta ce-ţi termină fiinţa, să te aduc înapoi în lumea noastră.dar tu nu mă iei în seamă, nu vrei să vii înapoi. nici măcar nu mă mai vezi şi nici nu îţi lipseşte trecutul.

Fără tine, piere şi viaţa din mine, şi lumea noastră se distruge, invers proporţional cu bătăile anemice ale inimii mele.

ieri seară, în timp ce căutam să-mi întâlneşti şi să-mi simţi viaţa, paharul de vin s-a spart în mâinile mele. odată cu picurul de sânge ce a atins gresia albă, s-a scurs şi ultimul picur de viaţă al iubirii noastre …

… autostrada noastră trebuia

să facă înconjurul lumii …

“ îşi dădeau seama amândoi că sufletele lor se căutau de mult,poate de mii şi mii de ani”

Liviu Rebreanu- Adam şi Eva

© ioana trifu

“ O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat!”

Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

[recomandarea mea este sa ascultati piesa doar pana cand terminati de citit,sau,in orice caz, nu mai mult de minutul 8]

Pink Floyd - Echoes

Asculta mai multe audio diverse

4 sau 5 sau epifanie în mare

…. să scap de mine. e aşa de greu; fug şi fug, şi simt că aş putea să fug până când plămânii mi-ar intra in colaps, şi tot nu aş reuşi să scap. m-aş urmări în iad, şi mi-aş lua şi ideile cu mine. nici nu aş avea nevoie de iad, fiinţa mea s-ar măcina continuu, fără să ajungă vreodată la final. atât ….. ar arde în recele său imens

[valurile se izbeau puternic de stânci, cu o dorinţă disperată de a trece de ele, şi fiecare picur sărat care îi atingea lui pleoapele îi aducea aminte că nu mai e capabil să simtă]

- mi-aş dori uneori să fiu o stâncă. să se izbească valurile, cu toată furia lor nemărginită, de mine. să mă trezească din somnul ăsta întunecat în care mi-au alunecat simţurile.

- şi ce rost are să simţi? simţeai odată, şi nu cred că era mai bine. încă din copilărie am vrut să fug de asta, să-mi eliberez sufletul de povara sentimentelor, de durere.

- de asta fugi…

- eu nu fug. eu zbor. nu am voie să simt, înţelegi? pentru mine,sentimentele sunt greutăţi care-mi împiedică zborul. nici pescăruşii nu s-ar putea ridica la cer cu bolovani pe aripi.

[ se uita la ea, la modul în care soarele îi lumina obrazul drept, la cum raza i se prelungea uşor pe gâtul ei perfect, mângâiat de firele acelea de păr de care îi fusese atât de dor. şi-ar fi dorit să-şi adâncească fruntea în părul ei, să îi simtă iar mirosul proaspăt, de mare, să îi simtă respiraţia precipitată pe gâtul lui. doar că nu îndrăznea; ştia că ea va pleca în curând, că o va pierde iar, că va fi nevoit să treacă din nou prin eschatologie. vroia să se bucure de fiecare clipă în care o putea privi, în care îi putea vedea degetele subţiri jucându-se cu nisipul şi studiind scoicile, de fiecare clipă în care putea să vadă pe nisip urmele paşilor ei, chiar înainte ca marea să le şteargă, nemiloasă.]

- dacă ar fi aşa uşor, dacă marea ar putea să şteargă aşa uşor orice urme, să facă totul să dispară, astfel încât să nu mai rămână nici amintirea…

- poate, poate să şteargă orice. îndată ce mirosul sărat îţi invadează nările şi te curăţă, îndată ce vântul nebun îţi răvăşeşte mintea, îţi face părul să salte nebuneşte. atunci curăţă orice. orice gând, orice sentiment. îţi curăţă sângele, scoate din el otrava, oricât de puternică ar fi ea. e cel mai bun medicament.

[cum putea să fie totul atât de uşor pentru ea? cum putea să aibă până şi marea de partea ei? pentru el, ea era marea. ea îl vindeca, ea îl scotea din iadul în care se îneca. nu ştia cum să se vindece de asta, nu ştia cum să scape de medicament. tot ce îşi dorea era să o acopere din nou cu săruturi, să simtă gustul sărat întipărit în pielea ei. nu aparţinea acestei lumi; o trădau prea multe. se convinsese de asta cu mult timp în urmă, însă îl frapa de fiecare dată făptura ei suprapământeană.]

- nu pot, înţelegi? sunt condamnat să mă târăsc în propria-mi conştiinţă, să îmi plătesc fiecare păcat cu un alt păcat. mă simt ca-ntr…

- te simţi ca-ntr-un cub rubik, pe care nu îl poţi rezolva. ca să potriveşti o parte, o distrugi pe cealaltă. îţi doreşti să îţi simţi măcar durerea,să simţi cum te sfâşie, să poţi să lupţi cu ea, să i te împotriveşti. dar nici atât nu poţi, te simţi prea ruginit pe interior.

[acum era din nou cald în sufletul lui. se simţea iar odihnit. era fericit. îi privea rochia albă, lungă, care atingea spuma mării în dansul său pe ritmul bătăii vântului. îşi dorea atât de mult ca hainele lui să prindă iar mirosul ei, pentru a-şi putea prelungi starea de frenezie, atunci când efectul drogului din privirea ei s-ar risipi.era conştient că avea să se întoarcă în ataraxie, însă nu-i păsa. oricum iadul său era fără sfârşit.]

- ştii, mi-am format, involuntar, un mecanism. atunci când calci cu tălpile goale pe scoici, durerea e din ce în ce mai mare, devine sfâşietoare, poate te alegi chiar cu răni. apoi ajungi într-un punct în care nu mai simţi nimic. aşa a fost şi cu mine.cu sentimentele mele

- închide ochii . fugi. miroase marea şi salvează-te.

- nu pot. salvarea mea eşti tu. pot să fug doar dacă îţi simt mâinile reci în mâinile mele. eşti singura care are puterea să mă ucidă şi să mă vindece. singura căreia îi pot împărtăşi gândurile şi fricile mele.

- şi dacă nu exist? dacă sunt doar o hologramă creată de sufletul tău în disperarea sa de a se agăţa de o salvare? dacă sunt un miraj, o utopie, Ştefan?

Hai în Mercedes, hai în avion

Cu toate că postarea ce urmează să o citeşti nu se prea potriveşte cu profilul blogului şi cu temele abordate până acum, luând în considerare aprecierile de care s-a bucurat, dar mai ales faptul că activitatea mea de pe blog în ultimul an a fost inexistentă şi că proiectul de mari dimensiuni pe care mi l-am propus întârzie să se concretizeze, am decis să o public, totuşi, aici. Postarea nu va funcţiona după regulie obişnuite din dreapta paginii, cu excepţia,desigur, a regulii numărul 2.

Postarea a luat naştere în urma şocului pe care domnul profesor de română l-a avut la balul celor ce au terminat clasa a 12-a, şoc care s-a concretizat printr-o invitaţie pe facebook la hermeneutica textului. Ce a ieşit, o să vezi mai jos.

Hai în Mercedes, hai în avion

Nicolae Guţă

Dacă ar fi să aruncăm o privire de ansamblu asupra situaţiei Europei, si mai cu seamă a spaţiului autohton din secolul XXI, am descoperi o realitate ce stă sub semnul noutăţii, al încercării de afirmare. Se încearcă redefinirea artei. Se crede cu tărie că prin refuzarea reprezentărilor reale şi materiale, arta va trece de faza materialistă şi va intra într-una spirituală. Pe acest fond apare şi se manifestă un nou curent cultural, cu numele de modernism. Moderniştii cred că prin refuzarea tradiţiei pot descoperi noi şi radicale feluri de a crea "un altfel de artă". Din acest curent amplu ia naştere premodernismul. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism, și deconstrucție. Astfel, omul contemporan este un om frământat de dorinţa de a ieşi în evidenţă, de dorinţa de a îşi demonstra măreţia în faţa celorlalţi, de trăirile fizice, este dominat de tendinţa de globalizare. Acest om este cel ce face să se dezvolte şi să se popularizeze „maneaua”.

O creaţie reprezentativă pentru această perioadă şi pentru termenul de “manea” este creaţia lui Nicolae Guţă, “Hai în Mercedes, hai în avion”. Aceasta se încadrează în estetica postmodernistă mai ales datorită temei abordate, cea a iubirii superficiale, uşor de îndeplinit, dublată de problematica omului bogat, lipsit de valori. De asemenea, la nivelul discursului, se remarcă o formă ridicată de subiectivism şi o desolemnizare a discursului, trăsături postromantice. Mă refer aici la exprimarea directă a trăirilor fiinţei poetice: “ce plăcere am să cheltui banii”, “femeile atrăgătoare sunt slăbiciunea mea”, trăiri exprimate într-un limbaj anticalofil, lipsit de solemnitate: “ şi la sutien să-ti bag un milion” , “si câţi oi mai băga”.

După cum am afirmat mai sus, creaţia “Hai in Mercedes, hai in avion” se focalizează pe tema iubirii superficiale, uşor de îndeplinit, dublată de problematica omului bogat şi lipsit de valori. O secvenţă poetică ce ilustrează tema iubirii superficiale, uşor realizabile, este cea în care eul face chemare la actul iubirii. El invită instanţa feminină “ în Mercedes, în avion” ,acesta fiind cadrul ideal al desfăşurării poveştii de iubire, pentru a îi oferi milioane, exemplu elocvent pentru lipsa de profunzime a sentimentului. În plus, această iubire este una fizică, uşor realizabilă, care nu se întinde pe o durată prea îndelungată, fapt ce este dovedit prin versurile “ doar 10 minute şi mă potolesc”. În ceea ce priveşte problematica omului bogat, aceasta este extraordinar surprinsă în secvenţa în care eul este măcinat de dificultatea calculării banilor risipiţi : “câţi bani am băgat la sutiene şi câţi oi mai băga, nici în două nopţi şi două zile nu i-aş putea număra”.

Titlul textului, “Hai în Mercedes, hai în avion”, este un prim element ce avertizează asupra conţinutului acestuia. Format dintr-o enumeraţie, acesta aduce aminte de o serie de motive literare întâlnite adeseori in specia manelei. Mă refer aici la bogăţie, maşini, lux, bunuri. Încă din titlu se anticipează faptul că eul poetic deţine un număr mare de bogăţii, care îl fac să se simtă superior omului comun şi de care se simte mândru. Mai mult, structurat pe baza unei invitaţii, a unei chemări, ce este recurentă pe tot parcursul textului, titlul creionează dorinţa fiinţei poetice, care nu obligă instanţa feminină să participe la actul iubirii ci, din contră, o invită în spaţiul paradisiac, pentru a trăi după principiul “Carpe Diem!” Nu în ultimul rând, titlul constituie un veritabil indice spaţial, reliefând faptul că acţiunea se va petrece într-un Univers decăzut, mai specific în Mercedes sau în avion.

Figurile de stil ilustrează tema creaţiei guţiene, fiind în acelaşi timp o oglindă a trăirilor, a modului de viaţă şi a modului de gândire al fiinţei poetice. “Hai în Mercedes, hai în avion [...] doar 10 minute şi mă potolesc”, repetiţie dusă până la obsesie , scoate în evidenţă dorinţa incontrolabilă a eului, care poate, totodată, fi potolită în 10 minute. În acelaşi timp, figura de stil subliniază sentimentul de mândrie al omului bogat faţă de bunurile pe care le deţine. Nu în ultimul rând, repeţiţia are rolul de a sublinia lipsa valorilor morale ale umanităţii, în mod deosebit a bărbatului contemporan, care îşi doreşte femei, în sutienul cărora să poată să umble. Epitetul “femei atrăgătoare” are rolul de a reliefa modul de gândire şi dorinţele eului liric, reprezentant al omului bogat. Fiind lipsit de inteligenţă şi de trăiri profunde, universul acestuia gravitează în jurul plăcerii, a femeilor atrăgătoare, acesta fiind un motiv des întâlnit în manele.

Undeva spre finalul creaţiei, fiinţa poetică îşi mărturiseşte plăcerea pe care o simte când cheltuie banii, afirmând că “nu-i pun la ciorap”. Este surprinsă şi mentalitatea omului bogat, care trăieşte cu convingerea că atunci când are bani, femeile îl plac, iar câtă vreme banii şi femeile sunt indicii nivelului de fericire al omului surprins în text, fiinţa poetică trăieşte într-o realitate care îl satisface şi care nu îl împinge spre evoluţie.

În opinia mea, creaţia “Hai în Mercedes, hai în avion” este o manea ce tratează problematica omului bogat şi lipsit de valori în conformitate cu estetica postmodernistă, în timp ce suprinde într-un mod veridic lipsa completă de cultură a societăţii prezente. Mă refer aici la creionarea unei societăţi decăzute, ce se ghidează, după cum reiese din text, după “bani” , “valoare” , “femei” , “Mercedesuri”.

În concluzie, “Hai în Mercedes, hai în avion” tratează problematica omului bogat într-o manieră postmodernistă. Prin utilizarea unui limbaj anticalofil şi a unor cuvinte simple, considerate cuvinte-cheie ale contemporaneităţii, repetate la nesfârşit, maneaua este una accesibilă populaţiei lipsite de cultură, în acelaşi timp întipărindu-se succint în mintea populaţiei dezvoltate intelectual, ceea ce determină ca aceasta să se bucure de o popularitate crescândă pretutindeni.