Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii...

Lev Tolstoi - Anna Karenina

http://www.flickr.com/photos/i-o-a-n-a

Ozzy Osbourne & Lita Ford - If I Close My Eyes Forever
Asculta mai multe audio Muzica

Ȋncă exista. [sau III]

I: http://betweenshadowandheart.blogspot.com/2009/10/fara-titlu-si-fara-continut.html

II: http://betweenshadowandheart.blogspot.com/2009/11/fara-titlu-si-fara-continut-ii.html

Exista. Era încă pe pământ, pretinzând că nu îl mai doare. Ȋn definitiv, trecuseră două luni şi trei zile. Era 14 ianuarie, sau cel puţin aşa i s-a părut că scrie pe telefonul lui în dimineaţa asta. Nu îşi amintea prea multe lucruri de dinainte să apară ea, dar totuşi ar fi putut să jure că ianuarie e o lună de iarnă şi că iarna ar trebui să ningă, în niciun caz să fie furtună. E ciudat, nu ar fi crezut că ştie atât de exact cât timp a trecut de atunci. Din ziua în care a văzut-o ultima dată pe ea şi umbrela ei roşie. Oare atunci era chiar ea, sau era închipuire? Da, trebuia să fi fost ea. Ȋnchipuirea lui nu ar fi putut să descrie aşa de bine privirea ei în clipa în care i-a spus să plece. Ȋnchipuirea lui nu ar fi putut să formeze şi valurile de pe fundal. A fost aşa de simplu, aşa de scurt. A fugit după ea, ploaia plângea, marea era nervoasă. S-a întors uşor spre el, l-a privit cu aceeaşi răceală de dimineaţă :

- Nu, Ştefan. Uită!

Şi a mers mai departe. Nu ştie unde s-a dus, ştie doar că de data asta nu a mai avut putere să fugă după ea. Ȋşi mai aminteşte marea pe care o lăsa în urmă în ziua aceea rece de noiembrie, în care se întorcea acasă...

Poate ar fi bine să intre într-o cafenea, asta pare a fi cea mai bună soluţie, în orice caz mai bună decât să se învârtă prin ploaia rece. Cu spatele la uşă, nu vrea să vadă oamenii. Uitase demult să mai trăiască. Viaţa e o ironie. Ea l-a învăţat cum să trăiască. A uitat asta, dar pe ea nu putea să o uite.

Iar şi-a pus zahăr în cafea? Lui nu îi plăcea cafeaua cu zahăr. Ei îi plăcea. Şi îi plăcea să îşi strecoare cubuleţe de zahăr în colţul gurii, pe care să le ia când era plictisită şi avea nevoie de puţină dulceaţă în viaţa ei. Îi plăcea să îl ia de mână şi să îi spună cum fiecare pas pe care îl fac le construieşte viitorul. Cum totul depinde de paşii lor. De mărimea lor, de viteza lor şi de direcţia lor. Îi spunea cum atunci când nu sunt unul lângă celălalt, paşii lor îi pot aduce împreună, doar de ei depinde. O perioadă a făcut mii de paşi, de toate mărimile, în toate direcţiile. Paşi repezi, paşi înceţi. Nu l-au dus la ea... acum nu mai ştia. Acum doar îşi ducea existenţa, fără un scop anume, fără a conştientiza ce face. Ei îi mai plăcea să deseneze. Ȋi plăceau dimineţile cu miros de vară. Ȋi plăcea să nu facă nimic. Să meargă acasă, să se întindă pe jos şi să stea aşa. Câte ore nu au stat aşa, amândoi, întinşi pe jos, ţinându-se de mână... Ȋi plăcea sunetul scos de roţile maşinilor când atingeau asfaltul ud. Ȋi plăcea ploaia, dar nu îi plăcea frigul. Nu îi plăcea zăpada. Poate de-aia plouă în ianuarie.... Ȋi plăcea cartea “Invitaţia la vals.” Nu l-a lăsat să o termine...

Ȋşi amintea aşa de bine tot ce era legat de ea. Tot ce îi plăcea, tot ce nu îi plăcea. Oare lui ce îi plăcea? Nu-şi mai aducea aminte... Cine e el? Ȋi plăcea când ea îi spunea pe nume. Niciodată nu îi plăcuse prea mult numele lui, dar când ea spunea “Ştefan”, suna altfel. De atunci nu mai suporta ca nimeni sa îi spună pe nume. Ei n-aveau voie. Puteau sa-i spună Ştef şi atât. Ce-i mai plăcea lui? Ȋi plăcea să se trezească şi să se uite la ea cum doarme. Ȋi plăcea să îşi piardă degetele prin părul ei. Ȋi plăcea să îi şteargă lacrimile, dar nu îi plăcea să o vadă că plânge. Ȋi plăcea să înveţe despre ea. Ȋi plăcea să o descopere. Ȋi plăcea să vorbească cu ea, îi plăcea să se uite în ochii ei şi să tacă. Ȋi plăcea să o ia de mână şi să fugă cu ea, şi apoi să o ia în braţe. Ȋi plăcea să se joace cu degetele ei. Ȋi plăcea să îi facă surprize. Ȋi plăcea noaptea, să îi simtă respiraţia precipitată pe pieptul lui. Ȋi plăcea să simtă că o protejează. Ȋi plăcea să trăiască prin ea. Altfel nici nu ştia...

Şi înainte de ea? Nu-şi amintea cum era înainte de ea. Cum obişnuia să iubească înainte de ea? Nu obişnuia să iubească. El căuta iubirea, era convins că o să o găsească. Doar că nu o găsise, aşa că se mulţumea cu a transforma fetele în pioni, şi a le juca după cum dictau zarurile.

A găsit iubirea în ea. A găsit-o şi a pierdut-o. Nu a pierdut-o, era încă în el. Ȋl urmărea ca o umbră. Ȋncerca să o ucidă, dar era mai vie ca oricând. Era din ce în ce mai vie. Ȋncerca să îşi ucidă iubirea, dar de fapt iubirea îl ucidea pe el. Ȋşi dădea seama că asta se întâmplă, şi nu se putea împotrivi.

Ȋi era dor de ea. Ȋl durea. Putea să-şi păcălească prietenii care-i mai rămăseseră, la scurtele lor ieşiri. Pe el nu se putea păcăli. Avea nevoie de ea. Ȋntreaga lui fiinţă avea nevoie de ea.

Iar era cafeneaua plină. Iar ploua. Iar suferea. Oare ea ce făcea? Oare cât a mai stat la mare? Oare s-a întors cu acelaşi tren cu care s-a întors şi el? Oare ştia că ea i-a creat sufletul? Oare ştia că a călcat pe el, ştia că i l-a distrus şi că avea dreptul să facă asta? Oare a durut-o măcar puţin ziua aia? Oare s-a mai gândit de atunci la el, măcar o dată? Oare i-a părut rău vreo clipă? Oare s-a gândit ce ar fi fost dacă...? Oare şi-a imaginat ce fericiţi ar fi putut să fie? Oare ea a fost fericită? Oare acum era fericită? Oare l-a iubit vreodată?

O mână îl atinge uşor, şi ca prin vis, printre gândurile care îi invadau mintea pentru a o ucide, distinge nişte cuvinte

- Scuză-mă, e liber?

Nu aude prea bine vocea, nici măcar nu e sigur că asta a fost întrebat, dar dintr-un motiv sau altul simte că inima începe să-i bată, să-l doară, ca şi cum ar mai fi încă în viaţă.

- Da, e liber.

A spus că e liber? Nu vrea să vadă pe nimeni în faţa lui, vrea doar să se gândească la ea. Vede picuri de ploaie prelingându-se la picioarele lui. Se întoarce. Picurii de ploaie de prelingeau de pe o umbrelă roşie. Era o utopie? Nu, erau aceiaşi ochi de culoarea cafelei cu marţipan, care acum au îngheţat, când s-au întâlnit cu privirea lui.

Nu era o umbrelă roşie, era umbrela roşie. Nu era o utopie, era utopia lui...